Comentariu Ovidiu Nahoi: 28 ianuarie 1990 – după 20 de ani

Acum 20 de ani, pe 28 ianuarie 1990, avea loc la București marea demonstrație a opoziției unite, primul mare protest popular împotriva Frontului Salvării Naționale, formațiunea ce preluase puterea pe 22 decembrie 1989.

Manifestația se dorea un protest față de transformarea FSN în partid politic, decisă cu câteva zile mai înainte, contrar promisiunilor solemne făcute de cei care preluaseră puterea. Aceștia asiguraseră națiunea că vor gestiona treburile țării doar până la primele alegeri libere. Și că, dacă vor dori să rămână în politică după aceea, vor intra în partidele deja existente.
 În acea duminică însorită, ca de primăvară, peste 100.000 de oameni se strânseseră în Piața Victoriei, la momentul de vârf al manifestării. Televiziunea Română, numită pe atunci și ”Liberă”, a boicotat însă evenimentul, invocând că nu putea filma deocrece afară era ... ceață. Bucureștiul era astfel izolat mediatic de restul țării, TVR (L) fiind singurul post de televiziune la vremea aceea.
 Ce a urmat, în mare, se știe: spre seară, relativ puținii manifestanți rămași în piață au atacat sediul Guvernului. Au intervenit contramanifestanți simpatizanți ai FSN și au avut loc ciocniri. Peste noapte, au venit minerii din Valea Jiului, spre a ”restabili ordinea”. A doua zi, luni, minerii defilau în camioane prin București, aclamați de o parte a populației, în timp ce alți bucureșteni lăsau ochii în jos.
Atunci s-a strigat pentru prima oară în libertate ”Moarte intelectualilor!” și ”Noi muncim, noi nu gândim!” Au fost devastate sediile partidelor și ale unor ziare de opoziție.
Dacă transformarea Frontului în partid a fost ”păcatul originar” al democrației postrevoluționare românești, ziua de 28 ianuarie a marcat, simbolic, divizarea românilor în pro- și anti-FSN, în pro- și anti-Iliescu. Între ”stânga” fesenistă și opoziția de ”dreapta” – ghilimelele erau valabile și atunci dar sunt cu mult mai mult astăzi. Între muncitori și intelectuali. Între tineri și vârstnici. Între marile orașe și restul țării. 
Dar mai cu seamă, atunci s-a produs ruptura dintre intelectuali și FSN - o fractură nereparată nici astăzi. Oare ce fel de partid ar fi fost azi PSD și cum ar fi arătat viața noastră politică fără acea ruptură?
Violențele de acum 20 de ani par greu de înțeles și de acceptat astăzi. Dar polarizarea politică a rămas valabilă, în bună măsură, până în zilele noastre. Zidul politic ridicat atunci a rămas în mare parte intact, iar trecerea lui continuă să fie perceput de foarte mulți ca o trădare. Am simțit cu toții aceasta în retorica electorală a ultimilor ani. Retorică electorală, pentru că în practica politică, în
spatele ușilor închise și la masa micilor și marilor aranjamente politico-financiare, frontiera se trece fără probleme.
Dar ziua de 28 ianuarie mai are o semnificație, mai puțin vizibilă: a fost cel mai vehement protest public la adresa constituirii partidului-stat. FSN chiar în asta se transformase, din moment ce avea la dispoziție toate resursele și instituțiile publice și începuse să își constituie organizații inclusiv în întreprinderi și în instituții, după modelul defunctului PCR.
Lucrurile semănau prea mult cu ceea ce fusese înainte pentru ca oamenii să nu reacționeze. Partidele istorice au continuat să fie marginalizate, dar manifestația a avut meritul de a fi oprit un curs periculos al vieții politice.
La 1 februarie 1990, urmare a marii manifestații, a fost creat Consiliul Provizoriu de Uniune Națională (CPUN), un fel de Parlament în care au fost invitate să participe toate partidele existente la acea vreme, dar în care FSN păstra o majoritate de 50 la sută.
Desigur, acest ultim aspect ne apare azi ( și multora le apărea și atunci) drept un abuz incredibil. Dar, una peste alta, a fost prima instituție în care opoziția s-a putut manifesta altfel decât în stradă.
FSN a ieșit din întreprinderi și instituții, comportându-se, mai mult sau mai puțin, ca un partid normal din România.
Ziua de 28 ianuarie 1990 rămâne un reper al construcției democrației românești, așa șchioapă cum este. Dar reprezintă și un avertisment asupra consecințelor grave și îndelungate pe care le pot avea, la un moment dat, decizii nesăbuite ale oamenilor politici.