Clima, după Lucian Boia

Profesorul universitar de istorie şi-a câştigat faima mondială cu o carte despre influenţa vremii asupra omului În cartea sa "Omul şi clima", apărută la Editura Humanitas în 2005,

Profesorul universitar de istorie şi-a câştigat faima mondială cu o carte despre influenţa vremii asupra omului

În cartea sa "Omul şi clima", apărută la Editura Humanitas în 2005, istoricul Lucian Boia face o întreagă trecere în revistă a percepţiei umane legate de climă, o istorie culturală a climei, din cele mai vechi timpuri şi până la recentele teorii ale încălzirii globale. "Omul şi clima" a apărut şi în Franţa, la Les Belles Lettres, iar apoi în Anglia, la "Reaction Bookes" din Londra.

Pornind de la cele câteva teorii ştiinţifice ale glaciologilor, istoricul român opinează că topirea gheţurilor de la poli şi inundaţia universală ar fi un scenariu mult exagerat.

Potrivit acestor teorii, chiar dacă toată banchiza arctică s-ar topi (ultimele estimări spun că, peste 40 de ani, pe timpul verii ar putea să nu mai existe aceastăă), nivelul mărilor n-ar creşte, pentru că acolo e vorba de o cantitate prea mică de gheaţă, care - de fapt - pluteşte pe ape.

Problema ar fi dacă s-ar topi calotele glaciare din Groenlanda sau Antarctica. Calota ajunge în Antarctica la grosimi de până la 5 km şi reprezintă 85% din gheaţa de pe întreg globul. Unele părţi ale gheţii sunt formate acum 60 milioane de ani.

Dacă s-ar topi complet aceste calote, nivelul mărilor ar creşte, într-adevăr, cu 70 de metri, ceea ce ar fi catastrofal. Dar temperaturile coboară până la minus 70°C iarna şi minus 50°C vara. Deci, deocamdată, nu sunt în pericol să se topească. Sau, pentru a se topi toată gheaţa, temperaturile ar trebui să crească atât de mult pe întreg globul, încât oamenii n-ar mai apuca inundaţia universală, pentru că ar muri arşi de vii. gheaţ

Istoria imaginaţiei umane

Lucian Boia analizează ansamblul teoriilor, scenariilor şi psihozelor climatice, din Antichitate până în zilele noastre, pentru a decripta mecanismul mental şi ideologic al acestor construcţii şi atitudini.

Autorul împarte imaginarul climei în trei categorii: teorii de natură antropologică şi psihologică (diversitatea umană se explică prin diferenţele de climat), istorică (clima influenţează dinamica proceselor istorice, ascensiunea anumitor civilizaţii, stagnarea sau decăderea altora) şi "catastrofică" (imaginarul "sfârşitului lumii", scenariile extincţiei cvasitotale a rasei umane, al căror prototip rămâne Potopul).

Autorul vorbeşte, de fapt, prin toate astea, despre istoria imaginaţiei umane care, de-a lungul timpului, a fost stimulată, contrariată, înfuriată sau chiar terifiată de climă.

Discursul catastrofic nu e nou

Istoricul Lucian Boia argumentează că subiectul încălzirii globale are deja o istorie semnificativă. În confruntarea cu scenariul răcirii globale, cu care concura la mijlocul anilor '70, teza "încălzirii globale" a avut până acum câştig de cauză. În ultimele două decenii, măsurătorile evidenţiază o uşoară creştere a temperaturii.

E doar o primă explicaţie, pentru care, cel puţin momentan, încălzirea globală pare să fi câştigat bătălia. Boia detaliază dosarul încălzirii globale sintetizând cinci scenarii care s-au evidenţiat de-a lungul timpului. Mai întâi cel conform căruia "omul este responsabil pentru încălzire şi efectele acesteia riscă să fie catastrofale (dacă nu ne schimbăm sistemul de civilizaţie).

Un al doilea scenariu susţine că omul este responsabil pentru încălzire, iar efectele aşteptate vor fi suportabile, mai ales dacă le abordăm cu abilitate; până la un anumit punct, şi pentru unele regiuni, efectele ar putea fi mai degrabă favorabile.

Combaterea capitalismului prin climă

Un al treilea scenariu spune tot că omul nu este responsabil pentru încălzire, dar din alt motiv: nu existăălzire! Dimpotrivă, după anumite indicii, am putea să ne gândim mai degrabă la o răcire iminentă, care ar duce la o nouă eră glaciară, nicidecum la încălzire. În acest context, Lucian Boia e de părere că suntem martorii unei răsturnări de situaţie fascinante în domeniul ideologiilor. "Să combaţi capitalismul prin încălzire e o reelaborare ideologicală la care nici Lenin, nici Trotski şi nici Mao nu s-ar fi gândit".

Prestigiosul istoric român aduce în discuţie şi faptul că felul în care sunt diabolizate particulele chimice este el însuşi ideologizat: "Unii sunt acuzaţi că diabolizează CO2, uitând puţin de metan, din motive care ţin mai puţin de fizica atmosferei decât de ideologie. CO2 simbolizează marea industrie capitalistă. Metanul, produs în principal de vite şi de orezării, simbolizează activităţi agricole, ţăranul şi Lumea a Treia", adaugă istoricul. înc

Curentul ecologist, "o fisură" a democraţiilor

Boia încurajează interpretarea mai relaxată a acestor teorii, şi nu aplecarea spre catastrofism. De asemenea, subliniază că presa este un mediu deformant şi amplificator în acest sens. Mai mult, ecologia e deja ideologie. "Există o scădere a tensiunii ideologice în democraţiile occidentale, care s-au obişnuit să funcţioneze cu un amestec atenuat de liberalism şi de social-democraţie", explică istoricul priza curentului ecologist din timpurile noastre.

Boia susţine că, de regulă, cei care dau alarma în privinţa încălzirii globale (sau, în anii '70, cu privire la răcirea globală) se opun liberalismului (nu digeră deloc "laissez-faire"-ul liberalilor), globalizării (care produce dereglări ecologice, dar şi inegalităţi economice şi sociale) şi capitalismului (cu precădere "sălbaticul" capitalism american).

Valuri de încălziri au mai fost

Catastrofismul, inclusiv cel de natură meteorologică, ocupă acum prim-planul locurilor de discurs. Totuşi, există şi voci care combat, cu argumente interesante, aceste viziuni. Unul ar fi că evoluţiile despre care se vorbeşte cu spaimă sunt prea recente pentru a se putea extrage din ele concluzii valabile. Apoi, concordanţa între curba încălzirii şi cea a emisiilor de gaze, mai cu seamă de CO2, e departe de a fi perfecta.

Între 1850 şi 1990, temperatura mondială consemnează mai multe valuri de răciri, urmate prompt de mai multe valuri de încălziri. Al treilea ar fi faptul că merită să fie pusă în discuţie rigoarea înregistrărilor metodologice (continentele sunt mai bine observate decât oceanele; aparatele de azi sunt altele decât cele de acum un secol).