„Am făcut un avort şi m-am iertat”

E început de ianuarie, Bucureştiul e invadat de zăpadă ca niciodată. Mă uit de la fereastră şi văd oamenii, rânduri-rânduri, grăbindu-se spre joburile lor, înghesuiţi pe nişte potecuţe minuscule, cu nămeţii până la brâu. RATB nu circulă şi rareori mai vezi câte-o maşină mică. Am impresia că m-am teleportat într-una din pozele cenuşii din perioada ceauşistă, când oamenii intrau la uzină.

Pe vremea asta plec, ca Ana lui Manole, dar nu spre mânăstire, ci spre o clinică medicală privată. E ziua în care fac avort. Am 22 de ani.

Ce s-a întâmplat cu mine când am aflat

Aveam 22 de ani şi intrasem într-o relaţie de mai puţin de un an. Nu folosisem niciodată alte metode de contracepţie în afară de prezervative, iar la astea renunţasem de mult. Coitus interruputus era cea mai simplă metodă şi părea eficientă până când, într-o zi, nu mi-a mai venit. Obişuiam să mă panichez des, din te-miri-ce. Şi de data asta m-am îngrijorat, dar mi-am zis că nu, n-are cum să mi se întâmple aşa ceva, nu mie, în orice caz, nu mie. Ştii cum e, toate cancerele şi relele pământului n-au cum să ţi se întâmple ţie, până când ţi se întâmplă. Din fericire, n-a fost un cancer, a fost o sarcină nedorită.

Stăteam cu chirie într-o garsonieră când am făcut testul de sarcină şi a picat tot cerul pe mine. La al doilea test, a picat încă un cer peste mine şi m-a îngropat într-o ceaţă densă. Cum era posibil? Cum fusesem atât de naivă? Cum de mi-am imaginat că nu se va întâmpla?

Nu am luat în calcul vreo secundă să păstrez copilul. De fapt, nu m-am gândit niciodată la el ca la un copil. Nu, până la mult timp după ce totul trecuse. Am intrat în fibrilaţii – metaforic vorbind – şi am început să caut soluţii pentru avort. Aveam o prietenă care făcuse un avort la un spital de stat, cu anestezie locală, şi îmi spusese că a durut înfiorător. Aveam o altă prietenă care făcuse un avort la o clinică privată specializată în întreruperi de sarcină, unde se practica anestezia totală. Era exact ce căutam.

În aşteptarea zilei decisive

Am intrat pe site-ul clinicii şi, după o cercetare sumară a listei de medici, mă decid la o doamnă care părea mai experimentată. Sun, mă programez, mă duc. Merge şi el cu mine.

Consultaţia decurge rece, ca mai toate vizitele mele la ginecolog de până atunci. Mă urc pe masă, mă palpează, îmi spune că sarcina e prea mică, trebuie să mai aştept ca întreruperea să poată fi făcută. Nu se poate mai repede? Întreb, lividă de la stresul din ultimele zile, tot nu-mi venea să cred că asta e viaţa mea şi nu un film prost.

Nu, nu se poate, trebuie să mai stai două săptămâni, ca să fim siguri că scoatem tot de acolo. Vino după 1 ianuarie, îmi spune sec doctoriţa experimentată, ea a trecut prin sute, poate mii de avorturi, eu sunt abia la primul şi, sper, singurul. Scot un oftat sfârşit, iar ea nu se poate abţine să nu-mi arunce un pedant ‘de ce nu te-ai gândit la asta înainte?’.

‘Că m-am gândit la mă-ta’, îi răspund în gând. Nu ştiu de ce medicii, profesorii, părinţii au obiceiul ăsta stupid să facă pe deştepţii cu omul stresat care deja a greşit şi ştie asta. Nu ajută cu nimic să dai lecţii după. De ce nu m-am gândit? M-am gândit, dar pur şi simplu nu am ştiut alte soluţii, nu m-a dus capul la mai mult, nu mi-am imaginat că aşa ceva mi s-ar putea întţmpla mie. Stupid? Ştiu. Dar de câte ori nu suntem stupizi în viaţa asta?

Continuarea articolului, aici