Africa de Sud se pregăteşte să înfrunte istoria - Cum a învins fotbalul regimul apartheid

Adevărata poveste începe la câţiva kilometri de măreţul stadion din Cape Town - din Insula Robben, care va putea fi văzut de miliarde de telespectatori luna aceasta, în cadrul Cupei Mondiale de fotbal. Insula acesta a fost casa a mii de prizonieri politici sud-africani în timpul epocii apartheidului. Dintre bărbaţii care au jucat în liga de fotbal a închisorii, un număr impresionant aveau să devină figuri importante în formarea p

Printre foştii prizonieri se numără actualul preşedinte al Africii de Sud Jacob Zuma, liderul opoziţiei şi fostul ministru al Apărării Lekota, ministrul pentru Aşezări Umane şi Kgalema Motlanthe, care a încheiat ce de-al doilea mandat al fostului preşedinte Thabo Mbeki.

Mandela nu a participat niciodată la o astfel de competiţie sportivă, obişnuia să privească meciurile timpurii dintr-un bloc izolat, până când autorităţile au construit un zid pentru a obstrucţiona vederea. Zuma a jucat ca arbitru.

Deţinuţii de pe Insula Robben aveau două cărţi preferate pe rafturile bibliotecii din închisoare: Das Kapital, al Karl Marx şi Soccer Refereeing al lui Denis Howell, potrivit cărţii Mai mult decât un joc, (More Than Just a Game) scrisă de Chuck Korr şi Marvin Close.

După mai mulţi ani de tatonări, autorităţile penitenciarului au convenit, în cele din urmă, în 1967, să permită deţinuţilor să aibă propria ligă de fotbal, Asociaţia de Fotbal Makana, notează Foreign Policy.

Prizonierii îşi petreceau zilele spărgând pietre, dar, în fiecare sâmbătă, două ore erau rezervate meciurilor de fotbal.

Duminică seara se vorbea despre meciul de sâmbătă, de luni până miercuri se stabileau încălcări ale regulilor, iar joi şi vineri se alegeau echipele.

Gandul care zăbovea în capul jucătorilor, potrivit lui Jacobs, era: Dacă putem organiza o ligă în aceste condiţii extreme, cred că putem organiza şi o ţară.

Oficialii regimului apartheid nu au îmbrăţişat niciodată fotbalul. Ei erau pasionaţi de sporturi precum rugby sau cricket şi finanţau competiţiile de acest gen cu generozitate, până în momentul în care au văzut primal joc de fotbal pentru africani.

La început, l-au ignorat - apoi au început să interzică unele meciuri.

Guvernul a încercat mai târziu, o nouă tactică, aceea de a organiza un meci anual între jucători albi şi jucători de culoare. Planul, a eşuat, însă: Acest lucru nu a făcut decât să sublinieze natura rasistă a sistemului politic care conducea ţara.

Meciurile de fotabl au reuşit să submineze puterea regimului apartheid. În 1976, guvernul a permis unei echipe mixtă care să joace împotriva unei echipe argentiniene.

Sud-africanii s-au aliniat pe teren, deşi standurile erau încă separate, iar echipa gazdă a reuşit o victorie de 5-0, la acest succes contribuind mai ales jucătorul necunoscut până atunci Jomo Sono. Colegii de echipă s-au îmbrăţişat şi au dat mâna atunci.

Victoria a fost umbrită, câteva săptămâni mai târziu, de un incident în care circa 500 de sud-africani au fost ucişi în revolta de la Soweto - inclusiv Ariel Kgongoane, un jucător important pentru Kaizer Chiefs.

Oponenţii apartheidului au sesizat rapid potenţialul pe care fotbalul l-ar fi putut avea în strângerea de fonduri şi obţinerea unui sprijin.

Congresul Naţional African (ANC), pe atunci o mişcare subterană interzisă, a realizat repede că acolo unde se joacă fotbal, există o mulţime de oameni.