VIDEO O zi cu Claudia Cardinale

Cine nu şi-a dorit să o cunoască pe celebra Claudia Cardinale? Sosirea adulatei actriţe la Cluj-Napoca se anunţa un eveniment special. Pentru reporterul re­vistei „Adevărul magazin de duminică”, ziua cea mare a fost sâmbătă, 6 iunie.

Era o după-amiază calmă în Cluj. Oraşul îşi făcea siesta. Parcul patronat de impunătoarea statuie a lui Mihai Viteazul era gol. La intrarea în cinematograf, ziariştii, nu foarte numeroşi, îşi pregăteau fără emoţii aparatele. În sală, spectatorii îşi ocupau locurile cuminţi. Nu mai ştiu la ce mă aşteptam.

Sigur, nu la o primire fastuoasă, ca la Hollywood, cu mulţimea agitată, care se luptă pentru un loc mai aproape de marginile covorului cu adevărat roşu şi starurile ce coboară din limuzine interminabile, îmbrăcate în rochii şi costume de brand. Asta se întâmplă  peste Atlantic, în „Cetatea Filmului”.

La noi, când a sosit diva, un autobuz tocmai pleca alene din staţie, făcându-şi drum cu greu pe lângă alt autobuz staţionat. S-a făcut linişte. Tudor Giurgiu, iniţiatorul şi organizatorul Festivalului Internaţional de Film Transilvania „TIFF”, o aştepta pe marea doamnă pentru a o conduce în sala în care urma să ruleze filmul „Tremurătoarele stele ale Ursei” (1965),  în regia lui Luchino Visconti.

O primire civilizată

Iat-o, în sfârşit! O femeie de 71 de ani, care nu îmbătrânise artificial ca alte foste sex-simboluri. Era îmbrăcată în pantaloni albi şi taior zebrat, de o eleganţă simplă. Avea afişat zâmbetul de vedetă, universal, nici prea larg, să-i încreţească obrajii, nici prea strâns, să pară o grimasă. Pasul ei era încetinit pentru a da răgaz ziariştilor să facă fotografiile necesare. Mergea ca pe covorul roşu de la Hollywood, dar nu era suficient pentru a transforma, printr-o minune, „peisajul”.Liniştea devenise stânjenitoare, ceea ce ne-a dezmeticit, la un moment dat, şi am început să aplaudăm.


Părea că s-a mai luminat, dar uşoara crispare nu i-a dispărut.Citisem un interviu acordat în luna martie unei reviste franceze, din care înţelesesem că-i plac primirile calde, pline de efuziune, aşa cum o întâmpină italienii şi tunisienii, Tunisia fiind ţara în care s-a născut. În schimb, la Paris, acolo unde locuieşte, nimeni nu o „deranja”, respectându-i intimitatea. Poate nu fusese o ironie, dar eu crezusem că o primire entuziastă din partea românilor i-ar fi plăcut mai mult Claudiei Cardinale. Mă înşelam. Aveam să aflu mai târziu că îi plăceau primirile normale, sincere, după firea oamenilor. Clujenilor nu le place balamucul şi, decât să se calce pe picioare la intrare în cinematograf, au preferat să o aştepte civilizat în sală, unde au aclamat-o cum se cuvine.

Unul dintre obiectivele TIFF a fost salvarea cinematografului Republica, ca simbol al „cinematografului clasic”, aflat pe cale de dispariţie din cauza multiplexurilor, care oferă un confort deosebit, după o reţetă occidentală de succes. Primirea divei la Republica făcea parte din strategia de atragere a spectatorilor în vechiul cinematograf. Şi ea, marea doamnă a cinematografiei clasice, a înţeles acest lucru! Cu această ocazie, Claudia Cardinale a primit cu eleganţă „Premiul pentru întreaga carieră artistică oferit unei personalităţi din cinematografia europeană”.

La conferinţa de presă, am cunoscut-o mai bine pe Claudia Cardinale. Frumuseţea ei proverbială a ieşit la iveală, în ciuda faptului că nu a apelat niciodată la chirurgia plastică pentru a-şi corecta imperfecţiunile cauzate de vârstă. Radia, probabil şi datorită tunicii de culoare cyclam, care o întinerea. Un star în adevăratul sens al cuvântului, care impunea respect prin ţinută. Avea pregătite răspunsurile standard şi nu ne-a făcut bucuria vreunei dezvăluiri în premieră, nici la interviurile individuale.


Actorii români, iluştri necunoscuţi

Însă Claudia Cardinale e şi o femeie obişnuită, căreia îi  place să fie percepută ca atare. A povestit amuzată despre „momentul special” oferit de marele nostru actor Florin Piersic, la decernarea premiilor pentru întreaga lor carieră, care avusese loc sâmbătă seara (6 iunie), pe scena Teatrului Naţional din Cluj. „Piersic este foarte simpatic. M-a sărutat întruna. Nici nu mai ştiu de câte ori”, recunoştea cu eleganţă Claudia Cardinale. Nu-l cunoscuse înainte. Nu cunoştea niciun actor român. Şi nu văzuse în viaţa ei un film românesc, nici pe cele premiate la festivalurile internaţionale.

Asta ar fi trebuit să doară, dar ea, marea actriţă, nu o spusese cu vreo urmă de aroganţă, ci doar cu sinceritate. „Nici filme franceze nu văd. De când am intrat în cinematografie, de 50 de ani, sunt «Fata cu valiza» (aluzie la filmul din 1960, regizat de Valerio Zurlini). Nu duc lipsă de oferte de roluri şi filmez în alte ţări. Pur şi simplu nu am timp.” Însă, tot cu sinceritate, a promis că-şi va face timp să se uite la câteva filme româneşti.

Nu o spusese ca să ne simţim mai bine. Anunţase că-şi notase acest lucru în agenda de lucru, ceea ce este de bine. Ar fi putut fi un moment stânjenitor. Noi ştim ce actori avem, ştim că mulţi dintre ei sunt mai talentaţi decât multe staruri internaţionale, îi iubim de atâta vreme şi e frustrant să constatăm că lumea bună de „dincolo” nu a auzit de ei. Mărturisirea Claudiei Cardinale a fost ca un sfat, pe care, de altfel, Florin Piersic ni-l dăduse nouă, ziariştilor, dar acesta e valabil şi pentru ei, marii actori ai scenei româneşti: „Lăudaţi-vă singuri, că altfel nu vă laudă nimeni!”