Exclusiv Lecțiile învățate de medicii români în străinătate: „Se întâmplă să facem greșeli, dar nu se ascund sub preș”

Aproximativ 150 de medici români care au ales să-și exercite profesia pe alte meleaguri s-au reunit într-o structură gândită ca o punte între țările de adopție și România. Am stat de vorbă cu cinci dintre medicii cei mai implicați în proiect, aceștia povestind despre momentul plecării, ce au găsit în țările în care s-au stabilit, cum vor să ajute și în mod organizat România și ce i-a surprins cel mai mult la sosire.

Societatea Medicală Română din Diaspora (romedi.org) funcționează de puțin timp. A fost fondată în 2025 de un grup independent de medici români din Statele Unite, Italia, Monaco, Franța și Germania, iar în prezent reunește aproximativ 150 de profesioniști din domeniul medical, din SUA, Franța, Italia, Germania, UK, Belgia, Suedia, Spania, Israel.

„Vrem ca prin această comunitate să creăm și să întărim punțile de legătură atât între noi cei din Diaspora, dar și cu România, să discutăm provocările reale pe care le avem cu toții în contextele particulare și să găsim soluții. (...) Suntem foarte deschiși la dialog, credem într-un dialog deschis și punem foarte mult accent pe valoarea pe care fiecare o poate aduce. Dorim să contribuim, prin aceste colaborări, la rezultate cât mai concrete pentru pacienții români de peste tot, pentru comunitățile din care venim și cele în care suntem în momentul actual, comunitățile românești, și să contribuim la educația generațiilor de medici și de profesioniști care vin după noi”, a explicat pe scurt medicul Raluca I. Cașcaval, președinte ROMEDI, ce își doresc medicii din diaspora să realizeze prin structura nou creată.

Despre diferențele dintre sistemul medical românesc și cel din străinătate se va discuta și în cadrul evenimentului ,,Healthcare Forum 2026. Adevărul despre Sănătătea României", organizat de Adevărul.

„N-am uitat România”

Raluca I. Cașcaval este originară din Iași. A absolvit Facultatea de Medicină în 1996, la Iași, și la scurt timp a plecat din țară: "Imediat după terminarea facultății am plecat în Statele Unite cu soțul meu, care s-a înscris la doctorat la Matematică. Am plecat împreună, cu entuziasmul tinereții, și aici suntem încă, 30 de ani mai târziu, deși niciodată nu ne-am gândit că o să fie așa de mult”. A făcut rezidențiatul de medicină internă în statul Tennessee și ulterior s-a mutat în Colorado, unde și profesează. „Lucrez ca medic internist, specialist în medicina de spital. Se numește hospitalist, aici este o specialitate aparte. (...) De peste 20 de ani sunt în Spitalul Penrose, în Colorado Springs”, a mai adăugat medicul.

Tot după absolvirea facultății a plecat din țară și dr. Elena Crișan, care face parte din structura de conducere a Societății, fiind membru în Consiliul de Administrație: „Am terminat Facultatea de Medicină la București, sunt din Bucureşti, și am plecat în America imediat după căsătorie. Soțul avea familia aici. Am făcut rezidențiat de neurologie în Chicago și sunt medic specialist în neurologie, cu subspecialitate în neurofiziologie și mai nou în cefalee. La fel, nu ne-am gândit că o să stăm în America atâta vreme. Avem trei copii. Acum, fata cea mai mare merge la Medicină în România, la Cluj”.

Medicul Radu Lupescu, membru în Consiliul de Administrație al ROMEDI, a plecat chiar mai devreme din țară, înainte de a absolvi facultatea. „Am început Medicina în București, în 1989, și după doi ani de medicină, în 1991, am venit în Franța și am luat de la capăt cursurile de Medicină, în Strasbourg. Am făcut rezidențiatul de anestezie-reanimare tot în Strasbourg, am stat doi ani pe un post de asistent universitar, după care am plecat în privat”, a precizat medicul. Dr. Lupescu lucrează în prezent într-o clinică din Strasbourg, fiind și președintele Comisiei Medicale din Clinică.

În Italia profesează medicul anestezist Florin Puflea, vicepreședinte ROMEDI. A plecat de asemenea foarte devreme din România, înainte de finalizarea studiilor, în prezent fiind stabilit la Verona. „Am făcut facultatea aici, la Verona, rezidențiatul la Verona, anestezie-terapie intensivă. Am lucrat un an în spitalul public, după care am plecat în privat. Lucrez într-un spital privat, dar care face parte 100% din sistemul de sănătate”, a menționat medicul.

Dr. Eugen Ionescu, vicepreședinte ROMEDI, este din Iași, a absolvit facultatea în Iași, în 1988, iar în prezent profesează în Franța. „După rezidențiat, și după schimbarea regimului, am avut posibilitatea ca proaspăt rezident intern să mă gândesc că aș putea să fac o specialitate care mă interesa - auzisem despre ea - și care se chema Chirurgia bazei craniului. Am început în ORL, cu multă încredere, în 1991, după secundariat”, a precizat medicul.

Pentru că principalele mijloace de informare la acea vreme erau tipăriturile, dintr-o revistă de specialitate a copiat o adresă și li s-a adresat în scris profesorilor din Lyon, astfel împlinindu-și visul și ajungând să studieze, în Franța, o specialitate între ORL și Neurochirurgie: Oto-neurologia. S-a întors în țară pentru scurt timp, ulterior revenind în Franța pentru doctorat. După doctorat a revenit în România „cu forțe proaspete”. Specialitatea în care se perfecționase, nouă și în Europa, a fost în schimb mai puțin înțeleasă în țară, astfel că s-a văzut pus în situația de a alege. S-a întors în Franța, pe un post de cercetare. Astăzi profesează la Lyon, unde coordonează un centru de tulburări de echilibru la adulți și la copii, așa cum și-a dorit cu decenii în urmă să facă în România. Speră, în schimb, că prin intermediul Societății Medicale Române din Diaspora va putea să-și ajute colegii, din România și nu numai, interesați de domeniu.

„Suntem foarte încrezători că discutând și schimbând experiențe cu colegi din alte părți putem da o mână de ajutor. Chiar dacă am plecat din țară cu nu știu cât timp în urmă, n-am uitat România. Punțile sunt deschise, am ținut legături strânse de acolo unde am plecat, suntem amici, relații foarte bune, și sperăm să coagulăm un progres care să facă bine tuturor, inclusiv pacienților noștri potențiali”, a mai spus medicul. „Aici în State există acest termen de a da înapoi, «to give back». Este un lucru cu care am rezonat, pentru că, așa cum a spus și Eugen, noi n-am uitat de unde am plecat. Eu personal sunt foarte recunoscătoare pentru educația pe care am primit-o în România și care cred că m-a ajutat să parcurg acest traseu profesional pe care l-am avut, mi-a dat o bază solidă ca să continui, care a fost foarte apreciată aici. Și în general am observat, prin locurile în care am fost, că românii sunt foarte apreciați pentru educația pe care o au, pentru etica de muncă și pentru lucrurile pe care le fac în mediile în care ajung în străinătate”, a completat dr. Raluca Cașcaval.

Pentru că mulți profesioniști au simțit același lucru, că trebuie să dea înapoi din ce au primit, s-a conștientizat nevoia unui cadru potrivit, astfel dezvoltându-se ideea Societății Medicale Române din Diaspora, a mai spus dr. Cașcaval. Cu toții au conexiuni cu medici din țară, sunt implicați în proiecte comune. Au susținut medici sau rezidenți români în spitalele în care profesează, au avut legături cu pacienți care au căutat o a doua opinie. Colaborările sunt chiar cu societăți de specialitate din România, cu universități, cu spitale și clinici. Prin astfel de colaborări au încercat să treacă peste inevitabilele întrebări „Ce s-ar fi întâmplat dacă nu plecam?” pe care și le pun medicii din diaspora și „Ce aș fi fost dacă plecam?” pe care și le pun cei rămași în țară, explică medicul Eugen Ionescu.

„Am ajuns la un nivel de colaborare care cred că poate fi extins în continuare astfel încât să se ajungă într-adevăr la o «transfuzie», la o «perfuzie», la un schimb de informații care să fie benefic pentru noi toți și pentru pacienți”, a punctat dr. Ionescu.

„Totul părea că să mișcă cu viteza luminii”

Adaptarea a fost un proces care a lăsat amintiri puternice în memoria medicilor. Am vrut să știm ce i-a surprins cel mai mult, la sosire, în sistemele în care și-au creat în ani o bună reputație.

Dr. Cașcaval a menționat că a avut norocul să întâlnească, în spitalul în care a ulterior a și făcut rezidențiatul, o doctoriță din România, care a prezentat-o colegilor. „Am reușit să fac un fel de shadowing, să merg acolo să urmăresc rezidenții, să văd cum lucrează, în calitate de observator, am făcut un fel de stagiu voluntar, fără nicio obligație, dar cu bunăvoința lor. Și asta m-a ajutat foarte mult să înțeleg sistemul, să înțeleg ce fac rezidenții, înainte chiar să aplic pentru rezidențiat”, a relatat medicul. A fost foarte surprinsă de ritmul în care se întâmpla totul. „În primul rând că totul părea că se mișcă cu viteza luminii, totul parcă venea din toate părțile spre mine, mă bombarda foarte puternic și erau foarte multe de învățat. Am avut o curbă a învățării foarte, foarte ridicată. Una din primele probleme a fost că mi-am dat seama că înțeleg ce se întâmplă cu pacienții și înțeleg despre ce-i vorba, dar nu pot să redau în cuvinte. Parcă trebuia să-mi traduc în minte tot ce vreau să spun, deși vorbeam engleză relativ bine. Dar partea medicală a fost un challenge. Asta am reușit să-mi înving prin stagiul acela de observare pe care l-am făcut”, și-a reamintit medicul. A fost de asemenea surprinsă plăcut de suportul celor din jur. „Niște oameni foarte deschiși, nu păreau să dea importanță cine ești, de unde vii, ce faci, de unde ai apărut. Ești acolo să înveți. (...) M-au integrat și m-au învățat ca pe cei de-ai lor, mi-au pus întrebări, m-au provocat, m-au ajutat să mă dezvolt și le datorez foarte mult”, a mai spus dr. Cașcaval.

Principiul „stop the line”. „Suntem într-un sistem în care toată lumea recunoaște că poate greși”

O altă surpriză a fost să constatate că personalul medical este încurajat să observe și să-și spună părerea dacă ceva pare în neregulă: „Există un principiu în siguranța pacientului - stop the line - în care când cineva, oricine, vede un lucru care nu e în regulă, care nu se întâmplă cum trebuie, este îndreptățit să spună ceva. Cum spun în Anglia: if you see something, say something. Se încurajează ca și femeia de serviciu, dacă vede că doctorul nu s-a spălat pe mâini când a intrat la pacient, să-i spună: știți, trebuie să folosiți alcoolul sanitar. Și spun, nu e neobișnuit. Iar oamenii nu se supără, pentru că suntem într-un sistem în care toată lumea recunoaște că toată lumea poate greși, toată lumea este acolo să învețe și învățăm unii de la alții și ne susținem unii pe alții în echipă. Asta mi se pare mie cel mai important lucru și ce mă impresionează în fiecare zi, că lumea poate să colaboreze în felul acesta”.

Dr. Lupescu a relatat la rândul său experiența în sistemul francez. „Au fost foarte multe lucruri care m-au mirat când am început să fac stagiile. Partea de compagnionaj de care vorbea Raluca este foarte importantă. Înveți foarte multe. Mi s-a părut că partea de învățământ era foarte bine predată, și poate chiar mai bine predată în România decât este în Franța, (...) ce am făcut în România mi-a folosit foarte mult aici, în schimb, toată partea de învățământ practic la patul pacientului, ca student și ca rezident, mi s-a părut foarte bine făcută aici. Și așa înveți, de fapt. Înveți fiind cu rezidentul tău când ești student, fiind cu șeful tău când ești rezident. De la primul stagiu de rezidențiat mi s-a spus: Ascultă! Toată lumea trebuie să învețe! Nu toți învățăm la fel de repede și este normal să greșești, este normal să nu știi la început. Întrebi. Spui dacă ceva nu s-a întâmplat corect”, a menționat dr. Lupescu. Această abordare i-a permis ca la prima greșeală pe care a făcut-o, injectând greșit un medicament, să-și anunțe imediat superiorii. „Mi-au zis - foarte bine că ne-ai spus, să știm la ce să ne așteptăm, deci s-ar putea să-mi dureze anestezia mult mai puțin -. Nu a fost nicio problemă. Se întâmplă să facem greșeli, dar nu se ascund sub preș. Toată lumea spune, este foarte important, există cultura de risc și cultura erorii medicale. Probabil singura modalitate în a evita greșelile pe viitor este să vorbim despre ele și să găsim soluții”, a menționat medicul. Este ceea ce dr. Lupescu și-ar fi dorit să remarce și în ceea ce se întâmplă în România. „E păcat că în mod regulat vedem în presă că a fost un accident, a fost o problemă, care se repetă după un an sau după doi ani. Dar unde este partea aceea de analiza erorii medicale și cum facem ca să nu se mai repete? Acesta este un lucru la care, poate cu experiența noastră din exterior, putem ajuta, în a pune pe picioare sistemele acestea de analize de risc și de a lupta împotriva erorilor. Pentru că nu înseamnă că în Franța, sau în Italia, sau în Statele Unite, facem mai puțin greșeli. Dar nu le punem sub preș, discutăm despre ele”, a mai arătat dr. Lupescu.

„Înveți foarte mult de la asistentele medicale”

O altă diferență importantă pe care dr. Lupescu a sesizat-o a fost modul cum sunt tratați pacienții în vârstă în Franța. „Se vorbește cu respect față de pacienți. Un alt lucru foarte important care m-a mirat la început a fost faptul că înveți foarte mult de la asistentele medicale. Faptul că ești rezident și când ajungi într-un serviciu înveți enorm de mult de la asistentele medicale. Când vin medici din România le semnalez asta: veți învăța foarte mult de la asistentele medicale, deci luați în calcul ce vă spun; cunosc foarte bine serviciul, cunosc foarte bine ce se întâmplă, cunosc protocoalele”, a mai subliniat medicul.

Lipsa ierarhiei și faptul că fiecare membru al echipei – de la persoana care vine să curețe sala de operație și până la chirurg - are locul său, important, fiind conștient că este o rotiță într-un angrenaj care doar cu aportul fiecăruia poate funcționa, aspect menționat și de dr. Cașcaval, a fost de asemenea o lecție.

„Nu construiești un număr de paturi”

Organizarea spitalelor poate fi de asemenea o lecție pentru sistemul românesc aflat într-o acută nevoie de reformare. „Totul este gândit în jurul fluxului de pacienți. Nu construiești număr de paturi, nu construiești un număr de săli de spital. Începi de la fluxul pacientului în spital și cum faci ca asta să fie cât mai logic”, a indicat dr. Lupescu. Specialiștii transformă nevoile medicale în metri pătrați după ce se analizează fluxul. Nu se începe de la - vrem să construim un spital regional, ne trebuie 750 de paturi - , ci se analizează nevoia, ce se dorește a se face în respectivul spital, după care se vorbește de dimensiune, câte săli de operații, câte saloane trebuie făcute etc.

Tendința în prezent este pentru o spitalizare cât mai scurtă, prin urmare numărul mare de paturi s-ar putea să nu mai fie principala necesitate. „Este clar că dacă știi să optimizezi probabil că vei avea nevoie de jumătate din paturile pe care prevezi să le faci. Mai bine faci mai multe săli de operație, mai multe săli de consultație, decât să faci metri pătrați în plus, care costă foarte mult”, a mai menționat dr. Radu Lupescu.

„Ce m-a șocat când am ajuns aici este accentul care se pune pe educația studenților și a rezidenților”

Dr. Elena Crișan nu a practicat medicina în România, ajungând în SUA imediat după absolvirea facultății. În State a fost însă surprinsă de întregul proces de pregătire a studenților și de faptul că acestora li se cere să evalueze acest proces. „Ce m-a impresionat când am ajuns aici, acum 25 de ani, este accentul care se pune pe educația studenților și pe educația rezidenților și cât de logice și bine structurate sunt materialele după care studenții învață și se pregătesc pentru examene. Pe perioada carierei mele de assistent professor la anumite universități din America, am avut ocazia să supraveghez rezidenți și studenți medicali și m-a impresionat foarte mult faptul că li se cere opinia. Fiecare student și fiecare reprezentant evaluează doctorul cu care lucrează după fiecare rotație și se ține cont de aceste evaluări în promovarea profesională a medicului sau a profesorului respectiv. Este un sistem foarte bine integrat în care se pune accentul pe educație, pe pregătirea rezidenților și a studenților pentru specialitatea în care vor să funcționeze, dar și ei au un cuvânt de spus în lucrul acesta și este datoria doctorilor și medicilor care predau și care-i învață să genereze un produs bun, să educe copilul respectiv sau rezidentul respectiv în a funcționa cum trebuie în momentul în care absolvă”, a punctat dr. Crișan.

Programul de rezidențiat propus trebuie să respecte foarte multe criterii. Se precizează în detaliu cum vor fi antrenați rezidenții, câte ore vor lucra, ce stagii vor avea, cum se face evaluarea lor, ce opțiuni au ei cu privire la program, există „protected time” astfel încât să reușească să învețe etc. Inclusiv în numărul de rezidenți care reușesc la examenul de specialitate se reflectă calitatea programului, a menționat dr. Crișan.

„Aveam în biblioteca facultății ultimele cărți, cele mai noi”

Dr. Florin Puflea a menționat că cel mai mult l-a surprins, la sosirea în Italia, transparența sistemului. „Aveai posibilitatea, indiferent că erai italian sau străin, pentru că și aici erau studenți străini, să concurezi și să te bați cot la cot cu ei, nu erai dat deoparte pentru faptul că veneai dintr-o țară din Est. Depindea totul de cât de mult învățai tu și cât de mult timp investeai în tine. Bineînțeles, era un sistem digitalizat de înscriere la examene și aveam în biblioteca facultății ultimele cărți, cele mai noi. Cursurile erau făcute de profesorii de aici cu ultimele noutăți de la congrese. Erai tratat cum este normal să fii tratat, ca un viitor profesionist în creștere”, a precizat dr. Puflea.

Asemeni colegilor  din Franța și SUA, a remarcat cultura de a încerca să înțelegi unde este problema și de a găsi soluțiile de rezolvare. „În momentul în care greșești sau există o anumită problemă, să înțelegi, să înveți din asta, să treci mai departe îmbunătățind ori actul medical, ori fluxul, ori procesul respectiv. Accent pe a înțelege unde este problema și a găsi o soluție în așa fel încât cine vine după tine să nu mai repete aceeași problemă”, a completat dr. Puflea.

Dr. Eugen Ionescu a vorbit despre diferența tehnologică între sistemul românesc și cel francez la începutul carierei sale profesionale. „Diferența tehnologică era destul de mare, dar ne-am acomodat. În schimb, unde eram foarte slabi, pentru că nu era experiența încă suficient dezvoltată în România: în radiologie. Scannerul, RMN-ul, nu mai vorbim, nu existau ’92, ’93, era un handicap mare pentru specialistul și din ORL și din neurochirurgie cu care colaboram. În schimb, noi am avut alt avantaj, cel puțin personal și cu alți colegi care erau în situația mea: am avut o foarte solidă bază de practică clinică a pacientului. Am plecat dintr-un spital mare, care primea foarte multe urgențe, în Iași, și asta a fost un atu mare. Mi-a folosit întreaga mea viață profesională”, a punctat dr. Ionescu.

Cu adevărat un șoc a fost, a mai precizat dr. Ionescu, să poată aborda marii profesori, oameni pe care îi știa „din cărți”. „Am fost șocat să văd cât de ușor poți discuta cu un om care este o somitate medicală și care nu-ți pune opreliști numai din ținută și din felul cum ți se adresează. Dimpotrivă, cât de aproape poate să-ți fie și cât de corect îți poate transmite anumite informații, fără infatuare. Pe mine asta m-a șocat”, a mai spus dr. Eugen Ionescu.