Exclusiv Țara care ar sări prima în ajutorul României dacă am fi atacați. Istoric: „Un vecin bun e mai valoros ca un frate aflat departe”
0Politica imprevizibilă a administrației Trump și slăbiciunile evidente ale Uniunii Europene au readus în ultimele luni în discuție problema securității României, în condițiile în care Rusia pare tot mai greu de oprit în Ucraina. Istoricul Tasin Gemil explică, într-un interviu pentru „Adevărul”, care ar fi cel mai de preț aliat care ne poate salva în situația în care am fi atacați de Rusia, înainte ca trupele NATO din Vest să intervină, dar abordează și legăturile complexe de-a lungul istoriei dintre Turcia și România și felul în care cele două state se susțin reciproc.
Adevărul: Există parcă tot mai multe voci care spun că România ar trebui să strângă mai mult relațiile cu Turcia și să se bazeze mai mult pe Ankara, inclusiv pe plan militar, mai ales că avem o alianță, dar care ar putea fi și mai bine definită. Cum vedeți dumneavoastră lucrurile?
Tasin Gemil: Da, aud și eu tot mai mult că relațiile dintre România și Turcia capătă importanță tot mai mare pentru ambele părți. Împărtășesc această opinie având în vedere nu numai configurația geopolitică actuală, ci și istoria. România și Turcia sunt singurele țări din această zonă care se află, de multă vreme, în situații geostrategice asemănătoare, chiar identice. Numai România și Turcia sunt state balcanice pentru că au și câte o regiune în Peninsula Balcanică: România - Dobrogea, iar Turcia – Trakya. Și mai important, între România și Turcia nu există litigii istorice, de natură teritorială sau juridică. Toate celelalte state balcanice au asemenea probleme între ele, după cum și România are cu Grecia (mănăstirile închinate), cu Bulgaria (Dobrogea) și Serbia (Banatul), iar Turcia cu Grecia (Cipru, Tracia și insulele egeene), Bulgaria (Tracia). Țările Române au fost singurele state din regiune care nu au dispărut de pe hartă, în lunga perioadă de dominație-protecție otomană de aproape 500 de ani. S-a cultivat în această perioadă o încredere reciprocă, chiar dacă au fost și războaie, împilări, abuzuri din partea Porții otomane, și schimbări trecătoare de poziții din partea Valahiei și Moldovei. De aici și imaginea în general pozitivă a turcului în memoria istorică a poporului român.
La o conferință internațională consacrată însemnătății strategice a Balcanilor, care a fost acum vreo 7-8 ani, la Ankara, am vorbit despre faptul că relațiile bune dintre România și Turcia constituie motorul colaborării dintre statele regiunii. Participanții la acea conferință au împărtășit punctul meu de vedere. România și Turcia trebuie să-și dezvolte bunele relații, sunt chiar condamnate să colaboreze pe toate planurile, pentru că au nevoie una de cealaltă, iar motorul balcanic trebuie să funcționeze cât mai bine. În Turkmenistan am auzit o zicală: „Este mai prețios un vecin bun decât un frate aflat departe”.
Cât de prietene sunt Turcia și Rusia
Pe de altă parte, avem și experți care reproșează Turciei o anumită apropiere de Rusia, care ar ajunge chiar să pericliteze NATO. Este Turcia lui Erdogan un aliat de încredere?
Cei care susțin asemenea idei cred că nu cunosc, nici chiar la nivel elementar, nu numai istoria raporturilor ruso-turce, dar nici istoria României, nici pe cea Turciei, nici pe cea a Rusiei și cu atât mai puțin pe cea a regiunii Mării Negre.
Și ce ne spune istoria în această privință?
Dintre toate țările europene și neeuropene, Turcia (înțelegem aici și Imperiul otoman) a avut cele mai multe războaie cu Rusia, începând cu sfârșitul secolului al XVII-lea și până la sfârșitul Primului Război Mondial, adică timp de aproape 250 de ani. De cele mai multe ori, aceste războaie au fost duse pentru apărarea teritoriilor aflate sub dominație-protecție turco-otomană, în primul rând Țările Române. Turcia și Rusia se cunosc reciproc foarte bine și nu au încredere, chiar deloc, una în cealaltă. Turcia știe prea bine că Rusia nu a renunțat nici astăzi la visul ei de a pune stăpânire pe Strâmtori și de a-și muta capitala pe malul Bosforului. De mult timp, Istanbulul a fost numit de ruși Țarigrad, adică Orașul țarilor. Blazonul imperial rus este vulturul bicefal bizantin, iar Moscova a fost proclamată de mult a Treia Roma, Constantinopolul fiind a doua, în ideea de a sugera dreptul Rusiei la moștenirea imperială romană. Pe de altă parte, mai întâi Imperiul otoman, apoi Republica Turcia nu au renunțat la rolul de protector al milioanelor de turco-musulmani din Imperiul rus și URSS, mai înainte, iar acum din Federația Rusă. Sunt convins că cei care conduc destinele Turciei au știut și știu foarte bine obiectivele imperiale vechi ale Rusiei, inclusiv și îndeosebi pe cele ale președintelui Putin, care sunt de altfel cât se poate de vizibile, adică un imperiu rus mai mare decât a fost vreodată.
Au existat totuși situații când cele două state au fost aliate...
Turcia a fost aproape de Rusia o singură dată, dar pentru scurtă vreme și în împrejurări extrem de grave pentru poporul turc. Imediat după Primul Război Mondial, Turcia a fost izolată și atacată concertat de coaliția statelor occidentale strânse în jurul Greciei, care urmărea deschis distrugerea Turciei și reconstituirea Imperiului Bizantin (Grecia Mare). Atatürk a fost nevoit atunci să se apropie de Lenin, care a fost singurul care a ajutat Turcia, dar numai material și cât se putea în acea vreme deosebit de grea și pentru Rusia. Rusia bolșevică credea că va atrage și Turcia în mrejele ei. Nu a fost așa. Turcia a rămas pe deplin independentă, dar nu a uitat ajutorul primit de la Rusia, atunci când i-a fost foarte greu. Așa se explică relațiile relativ bune ale Turciei cu Rusia în perioada interbelică, când era „Micul Război Rece”, precum și poziția de neutralitate a Turciei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
Cât de multă încredere putem avea în Ankara
Dar ce înseamnă Rusia pentru Turcia, în momentul de față?
Cred că, acum, pentru Turcia, Rusia este un factor de contrabalansare. Atâta vreme cât marile puteri occidentale, îndeosebi SUA, vor izola Turcia, aceasta va fi nevoită să caute o altă putere pe măsură, de care să se folosească pentru a contracara presiunea Occidentului. Această putere poate să fie și China, la nevoie!
Și mai poate fi considerată Turcia de încredere?
O asemenea manevră nu înseamnă îndepărtarea Turciei de Occident, cu atât mai puțin trecerea ei în tabăra adversă. Mai există un motiv deosebit de important, de care se știe însă mai puțin, pentru că nu este adus în atenție. Încă de la începutul perioadei Reformelor (Tanzimat) (1839), Turcia aspiră la statutul formal de națiune europeană, care i-a fost însă mereu refuzat, pe diverse pretexte. Dar cauza principală a fost și este de natură religioasă, așa cum de altminteri au declarat clar Vaticanul și fostul președinte francez Valery Giscard d’Estaing. Totuși, poporul turc, mai bine zis elita lui politică și culturală, nu a renunțat nicidecum la acest scop. Turcia candidează la UE din 1987. Este singura țară care așteaptă cu răbdare de atâta vreme să fie acceptată în Europa!
Pe de altă parte, ce motive ar avea Turcia să mențină unele relații cu Rusia?
Rusia este și a rămas încă o mare putere, care întâmplător se află la Marea Neagră și se învecinează cu Turcia. În plus, noile republici turcofone din Asia Centrală și Caucaz nu se pot desprinde încă total de Rusia. Turcia trebuie să țină seama și de interesele lor vitale, pentru a putea construi noul tip de Commonwealth turcic, care cred că este o îmbinare de uniune economico-culturală și alianță politico-militară. Nu se știe încă ce atitudine vor adopta Occidentul și Rusia față de această organizație, care pare să devină un soi de UE și NATO turcic, la un loc, desigur mai restrâns. Turcia și Rusia nu au fost niciodată aliate în sensul strict al cuvântului și nu vor fi nici de acum înainte, pe când multe state mari occidentale au avut cu Rusia relații strânse, de alianță militară și politică, de lungă durată și în mod repetat. Armatele statelor vestice au luptat alături de armata rusă, țaristă și sovietică, pe multe fronturi, de multă vreme și de multe ori.
Rivalitate între Turcia și Rusia
Totuși, cum arată de fapt relațiile Turciei cu Rusia, pornind de la rivalitățile istorice și interesele antagonice din Asia Centrală? Putem vorbi de o prietenie sau de relații strânse, cordiale?
Relațiile actuale dintre Turcia și Rusia nu sunt nici de alianță și nici măcar de prietenie. Ele sunt de colaborare, în limitele principiilor diplomatice de vecinătate și de promovare a intereselor reciproce. Dar dincolo de raporturile diplomatice și politice, care sunt de conjunctură, relațiile dintre Rusia și Turcia sunt profunde pe plan economic. Nu am la îndemână cifre, dar cred că schimbul comercial este mare, chiar foarte mare. Rusia este o piață imensă pentru antreprenorii turci, pentru exportatorii de legume și fructe, de textile, încălțăminte, mașini-unelte, materiale rulante și chimice etc. După cum, Turcia importă nu numai petrol-gaz din Rusia, ci și centrale nucleare, iar numărul turiștilor ruși din Turcia este cel mai mare dintre toți turiștii străini care frecventează această țară. Turcia compensează și cu produse rusești restricțiile impuse ei pe plan comercial de statele occidentale, în primul rând de SUA.
Pentru că aminteam de rivalitatea istorică ruso-turcă, care dintre cele două forțe ale Estului punctează mai bine în confruntarea lor indirectă?
Rivalitatea dintre Rusia și Turcia pentru zone de influență este pe cale să fie câștigată de Turcia, care desigur a profitat de războiul din Ucraina și de sancțiunile occidentale asupra Rusiei. Turcia nu aplică aceste sancțiuni și câștigă mult. Asia Centrală, Caucazul de sud și mare parte din Balcani sunt deja de partea Turciei. Organizația Statelor Turce (plus Ungaria) este o prezență tot mai vocală și colorată pe plan internațional. Președintele Trump a invitat recent la Casa Albă președinții celor cinci republici islamice, foste sovietice, din Asia Centrală. Apropierea și cooperarea strânsă dintre țările turcofone este o realitate tot mai vizibilă, în toate planurile, inclusiv academic și parlamentar. La început, în anii 1990, Turcia a făcut unele greșeli în relațiile cu „frații turci” din Asia Centrală și Caucaz. Atât guvernanții, cât și oamenii de afaceri turci au manifestat atitudini de superioritate față de acești frați, ceea ce a produs reacții, chiar revolte și bătăi sângeroase între patronii turci și angajații autohtoni. Cu timpul, comportamentul turcilor din Turcia, oficiali și afaceriști, față de frații din afară a fost revizuit, devenind unul de respect și cooperare frățească. Există chiar un departament, cu rang de minister la Ankara, destinat problemelor turcilor din afara Turciei.
Neotomanism sau megalomanie?
În ce alte zone se ciocnesc interesele celor două state?
Din acest punct de vedere, în atenția Turciei actuale se află cu prioritate două regiuni: Balcanii și Asia Centrală+Caucazul de Sud. Balcanii au fost apanajul istoric otoman, ceea ce a înlesnit restabilirea influenței turce în regiune. În schimb, Asia Centrală și Caucazul de Sud s-au aflat multă vreme sub stăpânirea Rusiei. Dar Turcia a reușit să îndepărteze de aici, în mare măsură, influența rusească și să o înlocuiască cu cea turco-islamică. Procesul a fost lung și anevoios, dar a meritat. Încercarea președintelui Erdogan, din anii din urmă, de a atrage și lumea arabă musulmană în jurul Turciei nu a reușit, după cum era și de așteptat. Nu a fost neotomanism.
Fiindcă ați amintit de neotomanism, Erdogan, așa cum știți, a fost acuzat că ar promova un amalgam ideologic de Islamism, Turcism şi Imperialism otoman, cunoscut azi, conform definițiilor unor istorici, drept neotomanism. Cât de întemeiate sunt aceste acuzații și în ce măsură Ankara chiar ar putea să urmărească asemenea obiectiv?
Cei care au pus această etichetă nici nu știu ce este otomanismul. A fost vorba doar de un țel megaloman sau proiect politic calculat greșit. Arabii și, cu atât mai puțin, Iranul șiit, nu se bucură de prea mare simpatie în Turcia. Primele contacte între persanii sedentari și turcicii nomazi au fost în perioada preislamică, în urmă cu 1700-1800 de ani. De la început, aceste relații au fost conflictuale, fiind între o populație sedentară evoluată și populații nomade neevoluate. Aceste raporturi antagonice de durată au fost reflectate și în celebra „Șahname” a lui Firdousi, prin antiteza Eran - Turan. Și astăzi, persanii îi privesc cu superioritate pe turci, în primul rând pe azerii aflați în număr mare în Iran. Iranul a fost, veacuri la rând, principalul inamic al Porții otomane în Orient. Îndelungatele și repetatele războaie ale turcilor otomani cu turcii safavizi din Iran au fost chiar mai crâncene decât cele cu creștinii europeni. Așa se explică și poziția de-a dreptul paradoxală a Republicii Islamice Iran față de războiul azero-armean, în care statul islamic șiit i-a susținut și îi susține pe creștinii din Armenia împotriva musulmanilor șiiți din Republica Azerbaidjan. Iar pe arabi, turcii îi văd ca pe cei care au trădat Turcia și s-au aliat cu englezii. La rândul lor, arabii îi acuză pe turci că au alterat Islamul.
Deci orice proiect vizând o mare alianță turco-arabă ar fi sortit eșecului?
Nu cred că va reuși vreun proiect de coalizare a Turciei cu lumea arabă. Cu atât mai puțin cu Iranul, care, după opinia mea, a rămas în continuare rivalul principal al Turciei în Orientul musulman. Cu riscul de a scandaliza multă lume, vreau să-mi exprim și aici convingerea că Israelul este aliatul natural al Turciei în Orientul Apropiat și Mijlociu. Israelul s-a dovedit deja un susținător de bază, alături de Turcia, al Republicii Azerbaidjan împotriva coaliției Armenia-Iran-Rusia. În evul mediu, când evreii erau prigoniți în toată Europa creștină, mai ales în Spania și Portugalia, Imperiul otoman a fost singurul stat care a oferit protecție oficială evreilor de pretutindeni, timp de sute de ani. Turcia kemalistă și-a deschis și ea porțile evreilor persecutați de fasciști în Europa.
Revenind la relațiile bilaterale turco-române, vedem că în ultimul rând tot mai multe companii turcești, în special din industria militară, investesc în România. Ne-am putea aștepta și la alte investiții?
Se știe că Turcia a făcut progrese mari, îndeosebi în ultima vreme, în producția și înzestrarea militară. Potrivit unui raport prezentat recent Parlamentului francez, Turcia se află deja printre primele zece țări din lume la exportul de armament. Armata turcă este redutabilă, fiind a doua ca mărime din NATO. Aceste vești ar trebui să bucure România, dat fiind parteneriatul strategic dintre cele două țări, precum și apartenența comună la NATO. Turcia a declarat în mod repetat și a demonstrat că este garanta securității României.
Turcia, prima care s-a declarat solidară cu România în situațiile delicate
Ceea ce spuneți acum e un detaliu extrem de important, poate prea puțin cunoscut opiniei publice. Ați putea să ne dați câteva exemple?
Două exemple cred că sunt suficiente. În anul 1939, când România s-a confruntat cu amenințări agresive la hotarele sale, Turcia a fost singura care a declarat răspicat că va respecta tratatul ei de alianță cu România, încheiat la 17 octombrie 1933, pe 10 ani, și va interveni în favoarea ei, inclusiv militar. La 25 martie 1939, ministrul de externe al Turciei, Șükrü Saraçoğlu, a declarat că „la orice apel al României, Turcia va răspunde prompt”. Totodată, același ministru de externe turc l-a avertizat ferm pe ministrul de externe bulgar, Hoise Ivanov, că în cazul unei agresiuni a Bulgariei împotriva României, Turcia va respecta prevederile tratatului său de alianță cu România și va trece imediat la acțiuni armate în ajutorul ei, atacând fără rezerve Bulgaria. Șeful Guvernului României, Armand Călinescu, a declarat atunci, public, că „gestul Turciei ne-a impresionat extrem de mult”.
După dispariția Pactului de la Varșovia, în martie 1991, România a rămas practic fără garanții de securitate. Situația internațională era deosebit de complicată și riscurile unor atacuri la granițe sau ale unor tulburări interne erau cât se poate de reale. Doar două state au garantat atunci securitatea României, Franța și Turcia. Nu întâmplător, primii președinți de republică care au vizitat România postcomunistă au fost François Mitterand al Franței, în aprilie 1991, și Turgut Özal al Turciei, în septembrie 1991. Fiind atunci membru al Parlamentului, am fost invitat la dineul oferit la Cotroceni în onoarea Președintelui Franței, când am nimerit la o masă cu ofițeri francezi de rang înalt, din suita Președintelui F. Mitterand. La aceeași masă era și Sergiu Nicolaescu, senator. La o întrebare directă a lui Sergiu Nicolaescu, ofițerii francezi ne-au asigurat că Franța garantează securitatea României.
În timpul vizitei Președintelui T.Özal m-am aflat în apropierea acestuia, având și o întrevedere particulară, la dorința Domniei Sale. Îmi amintesc că, Președintele T.Özal a ținut să-mi dea de înțeles că Turcia este preocupată de securitatea României și că îi va acorda susținerea necesară la nevoie. Cred că era un mesaj de asigurare direcționat și către comunitatea turco-tătară.
Cooperarea româno-turcă și în domeniul producției de armament este urmarea firească a alianței și parteneriatului strategic.
Cum colaborăm cu Turcia în domeniul militar
Și ajungem la prezentul care ne dă atâtea dureri de cap și frisoane doar privind situația geopolitică din această regiune. Cât de avantajoasă e pentru cele două țări această colaborare în planul industriei militare?
Recent, chiar săptămâna trecută, la o întâlnire cu ministrul de Externe român, Oana Țoiu, ministrul de externe turc, Hakan Fidan, a reiterat hotărârea Turciei de a investi în industria de apărare a României. Nu numai în domeniul dronelor, Turcia este performantă deja și în construcții navale, blindate, avioane de luptă etc. Nu cunosc detalii, dar cred că producerea de armament, echipament militar și componente în cooperare cu firme de profil din Turcia ar fi avantajoasă pentru România, din punctul de vedere al prețurilor, dar și al altor facilități. Armata română trebuie să se înzestreze cât mai repede și cât mai bine pentru apărare, așa cum fac, de altminteri, toate statele europene. Turcia este mult mai interesată decât SUA sau Anglia, de exemplu, ca România să fie o țară puternică și din punct de vedere militar, dată fiind vecinătatea ei la Marea Neagră și Balcani.
Ați punctat mai devreme câteva momente esențiale ale relațiilor bilaterale turco-române. Sunteți istoric, așa că nu pot rata prilejul să vă rog să intrăm și mai adânc în istoria acestor relații. Dincolo de anumite episoade de confruntări, cum ar putea fi ele caracterizate și în ce măsură se poate spune că românii au avut influențe turcești benefice?
Românii s-au aflat în contact direct cu turcii (turcicii) timp de peste 1.500 de ani, mai întâi cu cei care s-au perindat pe pământurile românești ca migratori (huni, avari, bulgari, hazari, uzi, pecenegi, kîpceaci/cumani), apoi românii au stat 130 de ani (1241-1370) sub stăpânirea-protecția tătarilor din marele stat Hoarda de Aur (Imperiul Kîpceak), iar curând după aceea, românii au trăit, timp de aproape 500 de ani, sub dominația-protecția turcilor otomani. Este o lungă, foarte lungă perioadă care a influențat atât procesul de formare a poporului român, cât și evoluția sa istorică, în ansamblu.
Referindu-ne strict la perioada otomană, trebuie să arătăm că diferența religioasă și raportul dominant-dominat au imprimat relațiilor româno-otomane și caracteristici antagonice. Dar cert este faptul că fără această lungă dominație-protecție turco-otomană, destinul istoric al românilor ar fi fost cu siguranță altul.
Cum ar fi arătat România fără Turcia
Și cum ar fi putut arăta destinul României sau al Principatelor Române, ar fi fost mai bine sau din contră?
Nu putem ști dacă ar fi fost mai bine sau mai rău. De bună seamă, ar fi ideal ca toate popoarele și țările, mari și mici, să trăiască în libertate și armonie. Numai că istoria omenirii a fost cu totul alta. Încă de la începuturile istoriei lumii, oamenii, triburile, apoi popoarele și țările s-au luptat în continuu unele cu altele, pentru supraviețuire sau supremație. Cei mari și puternici i-au dominat, stăpânit pe cei mai mici și slabi. Țările Române au fost permanent învecinate cu state mari, puternice, care nu de puține ori le-au atacat pentru a le cuceri. Nu au reușit. În același timp, aceste state mari s-au luptat și între ele pentru a pune stăpânire pe teritoriile românești. În cele din urmă, turcii-otomani au fost cei care au putut să le subordoneze, dar în anumite condiții, care au fost respectate până la capăt, adică timp de o jumătate de mileniu. Nicolae Iorga releva o realitate istorică când spunea că țările române nu au fost cucerite, ci s-au lăsat cucerite.
Nu sunt puțini istoricii care susțin că Turcia sau Imperiul Otoman au dat de multe ori dovadă de mult mai multă toleranță față de populațiile din teritoriile cucerite, valabil și față de creștini. Ba chiar se spune că turcii au fost de regulă mult mai rezonabili, inclusiv cu românii, comparativ cu Imperiul austro-ungar sau cu cel Țarist. Este corectă această percepție?
În toată perioada cât au fost controlați de turci, românii nu și-au pierdut niciodată ființa statală, au avut libertatea religioasă neîngrădită, autonomie administrativă, armată proprie și dreptul de stăpânire asupra pământului străbun, pe care nu s-a construit nici o moschee și nici un supus musulman al sultanului turc nu a fost învoit să-și însușească nici măcar un petec din pământul unui stat românesc, pentru a-și face o gospodărie sau să-și ridice o casă. Asta a fost situația timp de 500 de ani! Pe când multe state și popoare vecine, unele socotite mari și puternice, au dispărut de pe hartă pentru vremuri îndelungate.
S-a scris și s-a vorbit foarte mult de exploatarea materială, se zicea chiar „până la sânge”, a Valahiei și Moldovei de către Poarta otomană. Este adevărat, toate cele trei țări românești au plătit biruri (haraci) anuale statului otoman, ca preț al garantării securității hotarelor și locuitorilor lor. În prezent, pe baza documentelor financiare din arhivele turcești, putem evalua aproape cu exactitate faptul că aceste biruri anuale plătite de români turcilor se situau, împreună, în jurul procentului de 1% din suma totală a veniturilor anuale ale Imperiului otoman. Iar pentru mărfurile, îndeosebi oi și orz, care erau luate în cantități mari din Valahia și Moldova, în primul rând pentru piața imensă a Istanbulului și pentru aprovizionarea armatei otomane aflată în campanii europene, se achita în mod riguros prețul pieței de la acea dată. Nu s-a calculat încă, dar este posibil ca Poarta otomană să fi cheltuit mai mult cu apărarea Țărilor Române, decât procentul de 1% menționat. În același timp, nu putem omite însă sumele mari pe care domnitorii și boierii români erau nevoiți să le achite, destul de des, sultanului și marilor demnitari otomani, inclusiv comandanților de la Dunăre, pentru obținerea și păstrarea tronurilor. Din păcate, aceste sume nu pot fi încă cuantificate, dar cert este faptul că ele erau mai mari decât suma birului oficial. Sigur, aveau loc și jafuri locale, samavolnicii ale unor potentați otomani de la granițe, dar evul mediu a fost, în general, o epocă a violențelor și nedreptăților. Țările Române au fost ținute sub supraveghere turco-otomană o vreme atât de lungă nu atât pentru valoarea lor economică, cât pentru poziția lor geostrategică de state tampon, de baze necesare pentru apărarea limesului imperial de la Dunăre, precum și pentru a asigura transportul și aprovizionarea armatelor expediționare otomane în Europa de est și centrală.
La sfârșitul Războiului de independență, în 1878, a început o nouă perioadă în relațiile româno-turce, de această dată ele se bazau pe egalitate deplină și respect reciproc. Este de reținut faptul că Turcia a recunoscut oficial independența României înaintea marilor state occidentale, iar trecerea Dobrogei sub autoritatea României a fost dorită mai mult de Turcia decât de membri ai Parlamentului României. O simplă răsfoire a volumului cu dezbaterile parlamentare din acea vreme este edificatoare în acest sens. Exista atunci riscul ca Dobrogea să rămână sub stăpânirea Rusiei sau să fie cedată Bulgariei, ceea ce însemna un mare pericol pentru Turcia și așa sleită de războiul recent încheiat. Soluția Congresului de la Berlin, din iulie 1878, de a împărți Dobrogea istorică între România (2/3) și Bulgaria (1/3), a fost pur și simplu salvatoare pentru Turcia și benefică pentru România. Dobrogea românească a devenit o barieră în calea expansiunii rusești către Balcani. Noile raporturi dintre România și Turcia au început sub auspicii din cele mai favorabile și s-au dezvoltat rapid, pentru ca, după scurta întrerupere din vremea Primului Război Mondial, când cele două țări s-au aflat în tabere adverse, să fie reluate ca relații de prietenie și cooperare rodnică. De această dată, ambele state se bazau pe mari victorii naționale, care au marcat nu numai evoluția istorică a fiecărui stat în parte, ci și derularea relațiilor dintre ele, în toată perioada interbelică. România și-a desăvârșit, la 1 Decembrie 1918, procesul de formare a statului național unitar, iar Turcia a obținut victoria finală în Războiul pentru independență națională și a proclamat, la 29 octombrie 1923, Republica Turcia, sub conducerea unui lider cu adevărat genial, care a fost Mustafa Kemal Atatürk.
Avem relații bilaterale tot mai bune
Cum au fost afectate relațiile bilaterale de regimurile care s-au succedat în România în perioada interbelică, iar apoi odată cu venirea comuniștilor la putere?
Guvernarea militaro-fascistă, apoi regimul comunist instaurat în România au afectat temporar și evoluția relațiilor dintre cele două țări. Intrarea Turciei în NATO, în 1952, a declanșat în blocul comunist, în primul rând în URSS, România și Bulgaria, o campanie antiturcă furibundă, care a mers și la falsificarea grosolană a istoriei, inclusiv și îndeosebi în manualele școlare. De aici și unele reminiscențe antiturce chiar și în zilele noastre. Îndepărtarea României de Moscova, începută deschis în aprilie 1964, a fost continuată de Nicolae Ceaușescu, care a apelat și la mijlocirea Turciei pentru reapropierea de marile state occidentale. În „Epoca de Aur”, relațiile dintre România și Turcia au atins cote deosebit de înalte, încât în fiecare an aveau loc vizite reciproce la nivel de președinți și prim-miniștri. A fost o perioadă fecundă și pentru cooperarea balcanică.
Dar după Revoluția din 1989?
După căderea regimului comunist, în Decembrie 1989, noul regim democrat a avut ca prioritate absolută reconstruirea relațiilor cu Occidentul, cele cu răsăritul fiind neglijate în bună măsură, între care și cele cu Turcia, deși aceasta a fost una dintre primele țări care a întins mâna pentru a ajuta România, atât economic, cât și politico-militar. Turcia a salutat, chiar cu entuziasm, transformările democratice din România. Cifra de afaceri dintre cele două țări a crescut rapid, ajungând la câteva miliarde pe an, iar acum se apropie de 10 miliarde. Aflat recent în vizită la București, ministrul comerțului din Turcia, Ömer Bolat, a declarat că cifra de afaceri dintre cele două țări ar fi fost fixat acum la 20 de miliarde de dolari pe an.
Prima țară și primul oraș pe care românii le-au vizitat în număr mare și tot mai mare, după căderea comunismului, au fost Turcia și Istanbul. Românii au văzut cu ochii lor că părerile în privința Turciei și turcilor, care fuseseră vehiculate până atunci, în presă și în multe cărți de istorie din România, nu corespundeau realității. La rândul lor, miile de afaceriști turci, la început mici și mărunți, apoi din ce în ce mai mari, au descoperit o Românie primitoare, chiar mai primitoare decât multe alte țări, mai ales occidentale.
În prezent, între cele două țări, există mai mulți lianți, mai consistenți decât altădată. Dacă înainte aceste legături se bazau pe paginile de istorie comună și pe minoritatea turco-tătară din România, acum există și o puternică comunitate economică a cetățenilor turci din România, ca și a cetățenilor români din Turcia, dar și a cetățenilor turci originari din România. Aceștia din urmă, în majoritate tătari, sunt deja bine organizați și deosebit de activi în formarea imaginii pozitive a României în Turcia.
Ce ar face Turcia dacă am fi atacați din Est
Haideți să luăm în calcul un scenariu radical, evident de nedorit, și să presupunem că Rusia, după ce ar zdrobi Ucraina, ar decide să atace România. Și că ar face-o cel mai probabil pe mare. Care ar fi reacția Turciei, ne-am putea baza pe aliații noștri turci?
Este o întrebare grea și insolită. Să sperăm că așa ceva nu se va întâmpla. Dacă, totuși – Doamne ferește! – se întâmplă, ce ar fi de făcut?! În vremurile de acum, trebuie să ne gândim și la o asemenea situație. Fără nici o reținere pot să afirm că, în cazul unui atac naval împotriva României, Turcia va interveni rapid cu toate forțele sale din Marea Neagră, pentru respingerea agresorului, indiferent cine ar fi acesta. Articolul 5 al NATO, dar și prevederile din tratatele bilaterale ar obliga și ar justifica o asemenea acțiune. Nu numai acordurile juridice, ci și interesele fundamentale ale Turciei la Marea Neagră ar reclama o asemenea intervenție. Marea Neagră a fost secole la rând un „lac otoman”, nu numai pentru desfășurarea în siguranță a comerțului, ci și pentru apărarea strâmtorilor și a marelui oraș Istanbul, capitala imperiului. O nouă agresiune militară a Rusiei în Marea Neagră ar afecta grav securitatea strâmtorilor, a Istanbulului și, în consecință, a Turciei, ca țară și stat. Turcia cred că are forțe redutabile pe și în Marea Neagră. Rusia știe prea bine care sunt interesele vitale ale Turciei la Marea Neagră. Nu cred că va îndrăzni să facă ceva contrar acestor interese fundamentale.
Întorcându-ne la un prezent mai pașnic, sperăm, v-aș întreba cât de bine ne cunoaștem reciproc și ce ne lipsește încă pentru a duce aceste relații la nivel superior?
Dacă aș fi nevoit să folosesc un singur cuvânt pentru evaluarea relațiilor turco-române în prezent, acest cuvânt ar fi Excelent. Din câte știu eu, nu există, de multă vreme, vreun impediment în derularea și dezvoltarea acestor relații. Am semnale că ambele guverne arată grijă deosebită, chiar exagerată, pentru a menaja susceptibilitatea celeilalte părți.
Pentru a cultiva și întări încrederea reciprocă, cred că ambele țări se pot baza pe adevărul din istorie, fără rețineri, pe interesele comune la Marea Neagră și în Balcani, pe NATO și parteneriatul strategic, pe creșterea schimburilor economice și, nu în ultimul rând, pe oamenii de valoare din ambele țări, care știu mai bine decât alții ce trebuie făcut pentru consolidarea relațiilor dintre ele.
Ca răspuns la ultima parte a întrebării dumneavoastră aș aduce în discuție o chestiune ignorată până acum, anume diferența mare, chiar foarte mare, dintre preocupările istoricilor din cele două țări în tratarea relațiilor dintre ele în trecut. Dacă în România, istoria raporturilor cu turcii, în primul rând cu Poarta otomană, a reprezentat o preocupare fundamentală, în Turcia, istoria relațiilor cu românii a fost și este tratată ca o temă minoră, dacă nu chiar nesemnificativă. Pot fi invocate mai multe motive aici. Dar mă opresc doar la cea de metodologie. Raportată la dimensiunea istoriei otomane, problema raporturilor cu Țările Române este desigur una secundară, dar nu minoră. Șase dintre cei mai vestiți sultani ai istoriei otomane au mers în fruntea armatelor în șapte mari campanii împotriva Valahiei, Moldovei și a Transilvaniei.
Unde mai e de lucru în relațiile cu Turcia
De ce s-a neglijat această temă în Turcia, unde ați identifica problema?
Cronicarii turco-otomani acordă însemnătatea cuvenită informațiilor legate de voievozii români, la fel și documentele din arhivele turcești, care sunt în număr impresionant în privința țărilor române. Problema este la istoriografia turcă actuală, care a ignorat tema, nu în mod deliberat, ci pur și simplu pentru că a subapreciat problema, din cauza lipsei de informații, a necunoașterii limbii române, a inexistenței, chiar și astăzi, a specialiștilor în materie. Situația cred că se poate remedia, dar prin efort comun. Un specialist în românologie înseamnă un istoric turc cunoscător în profunzime al istoriei și al culturii române, al limbii și al paleografiei izvoarelor istorice. Dar așa ceva nu a existat și nu există încă, din păcate, în istoriografia turcă. Dar în ultima vreme au apărut probleme și la istoriografia română, care nu mai are specialiști în măsură să cerceteze și să publice surse documentare de factură turco-osmană.
Care ar fi soluțiile, în acest moment?
Mă gândesc la specializări în parteneriat ale tinerilor istorici români în Turcia și ale tinerilor istorici turci în România. Cu ani în urmă, am promovat un asemenea proiect prin Institutul de Turcologie din UBB Cluj. Obținusem din Turcia mai multe burse, inclusiv pentru specializarea în limba și paleografia turco-osmană, dar nu am putut trimite la Universitatea din Istanbul decât o singură tânără din Cluj, care a învățat (foarte bine) limba turcă modernă. Nu am găsit alți doritori, în special pentru osmanistică, pentru că tinerii de astăzi sunt mult mai pragmatici decât am fost noi, cei din generațiile vechi. Turcologia, în general, și osmanistica, în special, sunt domenii deosebit de dificile, care reclamă multă muncă și abnegație, ceea ce nu este la îndemâna oricui. Trebuie găsite alte modalități, poate mai atractive, căci într-adevăr o asemenea specializare reclamă timp și sacrificii. Salariul de cercetător științific, fie și specializat în osmanistică, este relativ mic și nu există nici stimulul academic. Deși s-a ilustrat prin personalități marcante și realizări științifice de prestigiu internațional, turcologia, în speță osmanistica, cred că este singura specialitate din știința românească din cadrul căreia nu a fost ales nici măcar un singur membru al Academiei Române. Țara vecină Ungaria, de pildă, este recunoscută pe plan mondial pentru excelența sa în turcologie, inclusiv în osmanistică și tataristică, și încă din veacul al XIX-lea. În fiecare an, Ungaria a trimis și trimite în Turcia și în alte țări, 7-8 tineri pentru specializare în turcologie. Cel puțin 2-3 din fiecare contingent de bursieri ajung să se specializeze în domeniu și cu timpul să performeze. Zeci de turcologi maghiari au fost și sunt membri ai Academiei de Știință a Ungariei și ai multor Academii străine. În schimb, turcologia românească, cel puțin osmanistica, se află în prezent în primejdia dispariției! În accepțiunea mea și nu numai, osmanistica înseamnă, în primul rând, cercetarea directă și valorificarea surselor istorice otomane, inclusiv și îndeosebi prin publicarea unor volume de documente vechi transliterate și traduse.
Istoricii turci de seamă, care au scris istoria generală otomană sau volume și studii consacrate relațiilor cu Rusia, Polonia, Ungaria și Habsburgi, au abordat subsumat raporturile cu Țările Române, în contextul desfășurărilor politico-militare otomane în Europa. După știința mea, până acum, în Turcia nu a apărut nici un studiu temeinic consacrat istoriei raporturilor dintre Poarta otomană și Țările Române. În ultima vreme, mai bine zis în epoca internetului, am sesizat totuși unele preocupări la tinerii istorici turci, mai ales ca teze de licență și de doctorat, legate mai ales de Transilvania și Moldova, dar și de Valahia.
Cu ce ar putea veni tinerii istorici turci care încep să se aplece asupra istoriei comune și a relațiilor dintre cele două părți încă din perioada medievală?
Istoricii turci pot să aibă contribuții majore, mai ales pe plan documentar din arhive, la aprofundarea și lărgirea temei, ceea ce ar suplini în mare măsură și lipsa din ultima vreme a aportului documentar de factură turco-osmană din istoriografia română. Cred că intervenția instituțiilor științifice, din ambele țări, ar putea impulsiona cooperarea româno-turcă și în planul cunoașterii istoriei comune. Un acord punctual între Secția de Istorie și Arheologie a Academiei Române și Türk Tarih Kurumu (Societatea Turcă de Istorie), forul academic turc cel mai prestigios în domeniu, ar fi binevenit pentru avansarea unor programe guvernamentale de cooperare științifică, atât în domeniul arheologiei (Dobrogea, Banat, Brăila ș.a.), cât mai ales în investigarea arhivelor și realizarea în comun a unor colecții de surse privind istoria relațiilor româno-turce. De asemenea, cred că ar fi utilă organizarea unor manifestări științifice tematice, eventual periodice, ale istoricilor din cele două țări, precum și publicarea în colaborare a unor volume de studii istorice de interes comun. Pe vremuri, în anii 1970, se înființase chiar și o Comisie mixtă a istoricilor din cele două țări, care, în condițiile României de atunci, nu a reușit însă să depășească limitele formalismului.
Cunoașterea istoriei poate contribui, de multe ori chiar în mod inconștient, la cultivarea bunelor raporturi sau, dimpotrivă, la exacerbarea dușmăniei dintre popoare și țări. Depinde de cum este cunoscută și propagată istoria. Ca unul care știe bine istoria adevărată atât a românilor, cât și pe cea a turcilor, sunt pe deplin convins că ambele popoare pot găsi sprijinul necesar și în istorie pentru a întări colaborarea și prietenia dintre ele.
Cine este Tasin Gemil
Profesor universitar doctor Tasin Gemil este fondator și director al Institutului de Turcologie al Universității Babeș-Bolyai din Clluj (2009-2022). Profesorul Gemil are și o carieră în diplomație. El a fost primul ambasador al României în Azerbaidjan (1998-2003), apoi în Turkmenistan (2004-2007). În anii 90 a fost deputat în Parlamentul României (1990-1996). Este membru corespondent al Societății Turce de Istorie (Türk Tarih Kurumu) (din 1988), membru onorific al Academiei Oamenilor de Știință din România (din 2015), membru străin al Academiei de Științe din Republica Tatarstan (din 2016).