Exclusiv Soluțiile cu care România trebuie să meargă în fața aliaților. Expert Oxford: „Așa împușcăm mai mulți iepuri dintr-un foc”

România trebuie să treacă la o politică externă mai proactivă și să contribuie la viitoarea întâlnire a Coaliției de Voință. E sfatul politologului Corneliu Bjola, de la Universitatea Oxford, care explică, într-un interviu pentru „Adevărul”, ce ar trebui să facă România și aliații pentru a dejuca planurile Rusiei.

Viitoarea întâlnire a Coaliției de Voință va avea loc la Madrid, pe 4 noiembrie, în spatele ușilor închise și în condiții de securitate excepționale. La întâlnire vor participa reprezentanţi ai 35 de ţări, care se vor reuni pentru a discuta despre sprijinul suplimentar acordat Ucrainei, a raportat El Mundo, citat de Mediafax. Întâlnirea va fi găzduită de Ministerul Afacerilor Externe și va fi o reuniune „secretă, cu uşile închise” a coaliţiei celor dispuşi să sprijine Ucraina. Participanţii ar fi fost avertizaţi că telefoanele mobile sunt interzise şi vor fi depozitate într-un loc special, ceea ce arată că vor avea loc discuții grele, posibil și în contradictoriu, care nu ar trebui, din perspectiva aliaților, să ajungă în spațiul public.

Politologul Corneliu Bjola, profesor de studii diplomatice la Universitatea Oxford și director al Oxford Digital Diplomacy Research Group, consideră că a sosit momentul ca România să contribuie mai mult la această coaliție și să-și susțină în același timp propriile interese și propriul punct de vedere.

Adevărul: Negocierile pentru o pace în Ucraina continuă, în spatele ușilor închise, între americani și ruși, dar fără rezultate spectaculoase. Pe de altă parte, europenii nu au avut acces, cel puțin până acum, la masa discuților. Care ar fi realizările europenilor, în aceste condiții?

Corneliu Bjola: Există percepția greșită că europenii nu au punctat, dar în realitate au făcut câte ceva. Și mă refer în primul rând la faptul că europenii au creat această Coaliție de Voință, care promitea să trimită trupe în Ucraina, în caz că se ajunge la un armistițiu și în cazul în care Rusia va fi obligată să le accepte.

Deci, această coaliție și cu planurile sale ar fi răspunsul la întrebarea ce au făcut europenii până acum. Și nu este deloc puțin, mai ales că europenii au investit enorm în sprijinirea Ucrainei și au contribuit concret, dincolo de aspectul financiar, inclusiv la continuarea procesului de furnizare a armelor americane pentru Ucraina.

Europenii încep să înțeleagă ce au de făcut

Ce ar putea face totuși mai mult de atât, pentru a puncta și a ajunge să conteze mai mult?

Ce ar putea să facă mai mult, iar aici inclusiv coaliția rămâne iarăși oarecum în expectativă și este luată din când în când prin surprindere, este să se adapteze mai bine la această amenințare pe care Rusia o reprezintă nu numai pentru Ucraina, dar și pentru Europa. Și am văzut de curând acele incursiuni cu dronele rusești, iar de aici reacția Europei să construiască un zid de drone. Cred însă că ar trebui să se gândească la un rol mult mai activ. Cred că prima prioritate pentru europeni în momentul de față, având în vedere că totuși au acest scut NATO în jurul lor, este să fie mult mai preocupați de războiul hibrid. Nu s-au așteptat la el, iar est-europenii nu l-au înțeles foarte bine. De fapt, unii l-au înțeles, mă refer la baltici și la polonezi, însă românii și bulgarii nu par să-l fi înțeles prea bine, deși au tot trecut prin încercări grele.

La ce fel de încercări vă referiți în privința României?

Când spun asta, mă refer în special la pandemia care a ne-a pus la grea încercare, dar și la alegerile de anul trecut. Pentru că știm, Rusia a acționat și mai acționează în spațiul românesc, de fapt în toată Europa, dar noi am arătat vulnerabilități serioase. Acum sunt câteva semnale, pare că într-adevăr se acordă ceva atenție acestui război hibrid cu Rusia, dar românii, și poate nu doar ei, sunt departe de unde ar trebui să fie.

Cât privește europenii în general, mă întrebați mai devreme ce ar putea să mai facă. Mă gândesc că ar trebui să pună mai mult acces în general pe o securitate împotriva războiului hibrid al Rusiei, care am văzut cu toții că afectează toate țările europene. Am văzut semnale din țări ca Danemarca și Germania, țări care se concentrează tot mai mult pe această componentă cognitivă-informațională legată de dezinformare, pe problemele de sabotaj care au crescut în ultimii ani, problemele de atac cibernetic. Deci, nouă, europenilor, ne trebuie un efort mult mai susținut cu o gândire foarte proactivă și cu strategie foarte proactivă, dar toate acestea să fie susținute și cu resurse alocate corespunzător.

Și aveți semnale că s-a înțeles bine acest lucru la Bruxelles și în marile capitale europene?

Am avut plăcerea să fiu de curând la Parlamentul European din Bruxelles pentru o discuție pe această temă, în care am susținut exact această idee. M-am referit la nevoia de creare unei coaliții de voință europene, care să fie foarte bine structurată pentru a contracara războiul hibrid declanșat de Rusia împotriva întregii Europe, nu numai în Europa de Est. Și m-am bucurat că cei cu care discutam păreau că sunt din ce în ce mai receptivi la această idee, având în vedere, cum spuneam, ce s-a întâmplat în ultimul timp în Europa.

Deci, ideea asta de război hibrid, cum spuneam, era foarte familiară pentru o parte din țările din Est și pentru țările nordice, dar era privită cu rezerve de către cei din vest, pentru că nu simțeau la fel de intens. Ei, acum o simt. De ce e nevoie de o coaliție de voință care să acționeze în acest sens? Pentru că trebuie să fie o coaliție agilă, nu o instituție din aceasta foarte rigidă, care se creează în 10 ani și care, după ce se creează, mai durează încă vreo 5 ani până să devină o structură mult mai flexibilă și care să evite situații, cum vedem în momentul de față cu Ungaria, Slovacia, posibil și Cehia, în care îi pot pune frâne și o pot bloca.

Ce îi lipsește României și cu ce ar trebui să iasă în față

Cum apare România în toată această ecuație, ce ne lipsește și ce ar trebui să facem?

România trebuie să fie mai proactivă și să contribuie la această coaliție. Și asta este, de exemplu, și o temă bună pentru preşedinţia României. Sau, în sfârșit, pentru autoritățile române în general. Deci, când s-au dus la Copenhaga și au prezentat acel dosar legat de alegerile din România, asta era o ocazie foarte bună ca noi să avansăm această idee. Dar nu e timpul trecut. Trebuia să spunem, putem și acum la viitoarea întâlnire, să le spunem: „bun, noi am trecut prin aceasta. Uitați-vă că e și Republica Moldova, care a trecut, de fapt, mult mai bine prin această problemă. Deci, avem o anumită experiență. Sunt și alte țări care și-ar dori să se implice. Hai să facem ceva”. Așa ar fi trebuit să spunem la Copenhaga, așa ar trebui să spunem cu proxima ocazie.

Până la urmă, la Copenhaga s-a vorbit și despre asta...

Da, e adevărat, declarația finală s-a referit la asta, dar a fost mai degrabă ceva vag. S-au referit vag la un scut al democrației, dar părea mai mult o metaforă pentru declarația de final. Și asta nu e suficient. Aici trebuie mai multă acțiune. Mult mai multă! Dar suntem încă departe. Trebuie să depășim momentul acesta de semnalizare de intenții. Am tot spus că ne-am dorit așa, că ne-am dorit altfel.

Și ce am mai putea face la viitoarele acțiuni ale „Coaliției de Voință”?

Trebuie să intrăm direct în acțiune. Și asta înseamnă să te implici, să conduci, să-ți asumi niște poziții, să pui niște oameni care să se ocupe de acest lucru și să intervii. Cred că ar fi o idee bună și ar ajuta foarte mult. Pe lângă partea cu dronele, cu tancurile, cu ce mai există și cu ce se tot discută, trebuie, de asemenea, și mult mai multă determinare și acțiune pe partea de război hibrid. Iarăși, când vorbeam de partea română, avem acest hub, propunere pe zona de la Constanța, hub-ul de reziliență, îi spuneam, care, în abordarea strategică trimisă de Uniunea Europeană, vorbea exact de acest lucru. Se vorbea despre amenințările militare, convenționale și nemilitare care vin pe spațiul Mării Negre. Acum, aceste idei sunt iarăși bune de atașat la o propunere despre cum această coaliție de voință s-ar putea structura. Iar România ar trebui să prezinte acest hub ca pe un fel de nou cartier general, eventual împreună cu alte state care s-ar implica. Și atunci împușcăm mai mulți iepuri dintr-un foc! Pentru că așa am atrage atenția asupra Mării Negre, care este foarte importantă și care are o anumită vulnerabilitate. Pe de altă parte, în acest hub ai putea combina într-adevăr toate aceste elemente la un loc, mai cu seamă că ești exact pe granița unde lucrurile se întâmplă.

Trump s-a apropiat de europeni

Revenind la ideea de la început, vedem că europenii au contat prea puțin în negocierile de până acum. Cum vedeți în acest moment relația transatlantică?

E o situație destul de complicată, dar pare că președintele Trump a înțeles că trebuie să fie de partea europenilor și a ucrainenilor. Unde intervine problema mai serioasă, cel puțin pentru est-europeni, este legată de Ucraina. Dacă angajamentul său va rămâne în continuare. Și aici avem motive să credem că da. De ce spun asta? Pentru că iarăși acțiunile pe care le-a făcut sau deschiderea care a avut-o față de Putin, inclusiv cu primirea fastuoasă în Alaska, era menită să creeze anumite condiții astfel încât acest armistițiu pe care l-a obținut în Gaza, dar încă nu în Ucraina, să fie realizat. Ce s-a întâmplat ulterior a demonstrat că eforturile sale au fost în zadar. Ne amintim că imediat după acea întâlnire, Putin s-a dus la Beijing, iar astăzi Rusia și China par și mai mult legate. Iar decizia lui Putin a fost luată, probabil, ca un afront personal de către Trump. Și de aici și reacția care a venit, că de fapt Rusei este un tigru de hârtie care nu este în stare să termine un război de trei zile în patru ani. Evident, Tump nu dorește să angajeze forțe americane într-un nou conflict, dar va continua să furnizeze arme Ucrainei, pentru că e un deal financiar bun, pentru că aceste arme sunt plătite de către europeni.

În condițiile în care europenii duc de acum greul susținerii Ucrainei, dincolo de faptul că SUA furnizează arme Kievului, identificați un domeniu în care sprijinul lui Trump este esențial?

Problema de intelligence este foarte sensibilă, pentru că doar americanii au această capacitate de a-i ajuta ucrainienii. Și să sperăm că americanii vor continua și pe viitor să le ofere acest ajutor ucrainenilor. Pentru că lucrurile încep să meargă oarecum, pe termen mediu, în favoarea Ucrainei, însă nu mă refer neapărat la ceea ce se întâmplă pe front, unde rușii au inițiativa.

Dar lucrurile merg în direcția bună în sensul în care Ucraina poate să-și dezvolte acea capacitate militară, cu sprijin european, astfel încât acea strategie de porc spinos, de care s-a vorbit mult timp, să îi ajute să reziste la atacurile Rusiei.

Ceea ce putem spera mai departe, în ciuda acestui insucces cu Premiul Nobel pentru președintele Trump, este să mențină acel nivel de angajament față de aliații europeni și față de Ucraina. Și sperăm că și-l va menține. S-au stabilizat lucrurile, după ce au început destul de furtunos, cu acele tarife comerciale, cu modul în care europenii au fost certați de JD Vance la Munchen. Pentru că realitatea este că a fost un început furtunos, dar în momentul de față relațiile transatlantice s-au stabilizat.

De ce acceptă europenii să se subordoneze americanilor

Cum au reușit europenii să-l îmbuneze pe Trump?

Spuneam că relația transatlantică s-a stabilizat. Și s-a întâmplat asta și pentru că europenii au oferit ceva ce administrația americană aștepta de la ei. Pentru că în momentul de față, la Washington avem o administrație tranzacționistă. Iar americanii voiau să le vândă arme europenilor, pentru ca mai apoi aceștia să le dea Ucrainei. Așa s-a ajuns ca europenii să acopere costurile înarmării Ucrainei, cu arme americane. În plus, europenii au mai venit cu ceva în întâmpinarea lui Trump și au oferit o anumită flexibilitate în privința tarifelor comerciale.

Așa s-a ajuns și la o relație de subordonare a europenilor, adică o subordonare poate și mai pregnantă față de ceea ce era în timpul lui Biden. Totuși, de ce acceptă europenii această relație asimetrică?

Europenii acceptă această situație asimetrică în primul rând din motive strategice. Pentru că nu au capacitatea în momentul de față să reziste singuri, dacă ar trebui să facă față unei confruntări cu Rusia.

Există soluții pentru a mai echilibra acest raport pe viitor?

Da, există perspective, numai că totul înseamnă timp. Și vedem programul de reînarmare european, acel SAFE, dar și alte inițiative. Toate sunt menire să crească în timp capacitatea de apărare autonomă, convențională, a Europei, astfel încât această asimetrie din relația transatlantică să fie diluată pe viitor. Europenii au decis în momentul de față să încerce să câștige timp, dar sunt conștienți de slăbiciunea lor. Ei câștigă timp prețios și au reușit să stabilizeze relațiile cu America oferind resurse financiare.

Merita Trump Nobelul pentru pace?

Aminteați de eșecul lui Donald Trump de a obține Premiul Nobel pentru Pace. În România, părerile sunt împărțite, dar vedem că experți de talia lui Valentin Naumescu, consilier al președintelui Nicușor Dan, susțin că Trump ar fi meritat acest premiu. Dumneavoastră cum v-ați poziționa?

Aș începe prin a spune că poate nici mulți americani, inclusiv dintre colaboratorii lui Trump, nu credeau că președintele poate lua acest premiu. Interesant, am văzut că a apărut și scrisoarea de sustinere pentru doamna María Corina Machado scrisoare, care este semnată de Marco Rubio. E adevărat, Rubio a semnat ca senator și a făcut-o anul trecut. A vrut să o susțină, împreună cu Michael Waltz, care acum este ambasadorul SUA la ONU. Bun, nu vreau să intru eu în polemici cu domnul Naumescu, el are o poziție politică.

Da, a fost o dezbatere, am văzut-o și eu, dar dacă înțelegem care sunt obiectivele Premiului Nobel așa cum au fost ele menționate de către Alfred Nobel, putem să fim de acord cu faptul că premiul a ajuns la doamna Machado. Și totul pleacă de la testamentul lui Nobel din 1895, în care Alfred Nobel spune care ar trebui să fie condițiile pe baza cărora se decide cui îi e atribuit premiul. Și pentru că ne referim la Premiul Nobel pentru Pace, criteriile erau ca cel premiat să lucreze pentru reducerea forțelor militare și pentru organizarea de congrese ale păcii. Dar se menționa și că cel mai mare merit e acela de a promova prietenia între popoare. Iar eu zic că cel puțin dacă ne gândim la acest criteriu, e greu de văzut în ce măsură Trump devine primul care să-ți vină în minte ca să-i acorzi Premiul Nobel pentru Pace. Pentru că politica sa, în momentul de față, este puțin mai abrazivă.

Taxe, tarife, amenințări, de exemplu, față de Canada, față de Groenlanda, nu prea inspiră genul acesta de spirit al Premiului Nobel. Și cred că, din acest punct de vedere, profilul domnului Trump, cel puțin din ianuarie, nu prea se mulează. Unde părea, într-adevăr, să spunem că face lucruri excelente, că face diferența, e că, într-adevăr, s-a implicat mult mai activ pe partea războiului din Gaza. Și că a obținut o încetare a focului. Deci dacă această încetare a focului continuă și se stabilizează, să spunem, anul viitor, s-ar putea ca domnul Trump, a doua oară, să aibă mai mult succes în ce privește Premiul Nobel. Cu condiția, evident, ca acțiunile pe care le-a întreprins anul acesta să fie mai estompate, iar aici mă refer la politica sa față de Groenlanda și Canada. Și mai e ceva. Nu cred că un președinte care, de exemplu, trimite trupe militare în Washington, în Portland, în Oregon, în Chicago, dă semnale că e un om al păcii. Când pui totul în context și aduni toate aceste elemente, e greu de văzut cum cineva ca Trump merita Premiul Nobel.