Radu Mărculescu: "N-am putut să trădăm România"

Peste câteva zile, profesorul Radu Mărculescu împlineşte 95 de ani. „Cine ar fi crezut?”, se întreabă şi are dreptate să se întrebe. În Interbelic, Radu Mărculescu preda limba română în mari licee bucureştene şi traducea poezii din franceză.

Dintre cei care nu au trădat însemnele Armatei Regale, el este „veteranul veteranilor".

A stat nouă ani în lagăre şi alţi cinci ani în puşcăriile comunismului românesc. În cuvintele lui, povestea sună aşa: „N-am putut. N-am putut să ne vindem sufletele. Am fi purtat toată viaţa cu noi cadavrul unui suflet mort".

În 1949, la Odessa, Radu Mărculescu avea deja şapte ierni de când nu mai exista: „În prima noapte de captivitate mi-am visat parastasul. Acasă, ai mei îmi făceau «de patruzeci de zile». M-aş fi înfruptat şi eu din bunătăţile de pe masă, dar eu nu mai eram acolo, eu nu mai eram nicăieri, eu nu mai existam".

Când venea Crăciunul, prizonierii scriau epigrame, încercau să râdă şi nu puteau. Îşi aminteşte catrenul acesta, dar nu-şi aminteşte cine l-a compus: „Moş Crăciun, dacă la anul/ Te mai prind, iar pe la noi/ Îţi tai barba şi organul/ Şi le dau la ceasovoi (n.r. - paznic de lagăr)".

În 1949, nimeni n-a mai făcut epigrame. Mulţi nu mai credeau. „Ne-am săturat şi de Moş Crăciun şi de «O, ce veste minunată»", a strigat cineva.

Atunci, Radu Mărculescu, un monument de blândeţe, şi-a ieşit din minţi: „Fraţilor, împotriva cui vreţi voi să faceţi grevă? Împotriva lui Dumnezeu? Împotriva pruncului Iisus, care şi-a permis să se nască acum când suntem noi amrâţi? Fraţilor, dacă noi nu găsim în ceasul acesta sfânt măcar atâta bucurie cât să-l primim cum se cuvine, atunci suntem pierduţi şi învinşi".

L-au privit ca pe un nebun. Şi l-au înţeles. Radu Mărculescu a găsit în credinţă tot ce nu era de găsit nicăieri pe pământ. Acolo, în lagăr, înţelegi cum şi de ce: „Ateii mor primii".