Oanca, satul cu zece oameni şi 30 de câini

Pare greu de crezut, dar în România lui 2010 există încă aşezări care se ghidează, în linii esenţiale, după aceleaşi reguli ca pe vremea lui Ştefan cel Mare.

Un astfel de exemplu este Oanca, un sat micuţ situat în nordul judeţului Galaţi, acolo unde câţiva bătrâni, cât să-i numeri pe degete, la propriu, privesc viaţa cu seninătate. Niciunul nu are mai puţin de 65 de ani, iar ultimul ţipăt de copil s-a auzit aici în urmă cu trei decenii.

Pe toţi cei zece locuitori ai satului îi cheamă Codreanu. Cu toate astea, nu sunt rude. Pur şi simplu aşa le-a rămas numele, transformat din poreclă. Pentru cei din jur, ei au fost mereu „codrenii", oamenii de la poala codrului. Li se mai spune şi „surzii".

Casele sunt la distanţă una de alta, iar pentru a vorbi cu vecinul trebuie să strige. Satul lor a fost mare. Avea peste 200 de suflete în urmă cu un secol, dar s-a rărit încet.

„Stăm ca la staţiune"

Niculina Codreanu (68 de ani) spune că se simte la Oanca exact ca la staţiune. „Ce? Credeaţi că nu ştiu ce-i aia staţiune? Am fost în tinereţe. La Sovata! M-a trimis de la CAP", se făleşte tuşa Niculina.

Oamenii de aici au de toate şi n-au nimic. „Aici este aer curat, linişte. Ne descurcăm. Nu avem ce face. Am pensie de 600 de lei. Am o văcuţă, un pui, o găină. Am ce-mi trebuie. N-am apă la şurub, n-am WC ca la oraş, n-am gaze, da' la ce ne trebuie?", este sigură pe ea bătrâna.

E drept, n-au nici biserică, nici preot, nici măcar un magazin de unde să cumpere chibrituri. Până în 1991 n-aveau nici curent, dar li s-a pus, urmare a unui decret dat de guvernul Petre Roman. „Comuniştii nu ne-au pus curent. Ziceau că se ne mutăm", spune Niculina Codreanu.

Nici cimitir nu există la Oanca. Morţii sunt duşi de peste 40 de ani în satul vecin, la Rădeşti. Cale de 6 kilometri, pe un drum de pământ care la cea mai mică ploaie se transformă în mlaştină.

La oraş sau în cer

După cum spune Catinca Codreanu (70 de ani), foştii locuitori ai satului au avut doar două destinaţii: spre oraş sau spre ceruri.

„Am venit aici în Oanca în urmă cu 40 de ani. Oamenii de aici au plecat la oraş sau la cimitir. Ne-am obişnuit aici. Tineretul se duce, noi bătrânii rămânem. Mai suntem în sat 10 babe şi moşi, cu 30 de câini şi cam tot pe atâtea găini", ne-a povestit femeia.

Bătrânii din Oanca sunt supăraţi pe reducerea pensiilor, dar spun că vor trece şi peste asta, cum au trecut şi peste comunism, şi peste secetă, şi peste foamete.