"Domnule profesor, nu vă fie teamă, mie nu-mi este"
0Societatea românească a fost deopotrivă bulversată atât de trecerea în veşnicie a Patriarhului Teoctist, cât şi de suspiciunile născute de actul medical premergător decesului. Sunt voci
Societatea românească a fost deopotrivă bulversată atât de trecerea în veşnicie a Patriarhului Teoctist, cât şi de suspiciunile născute de actul medical premergător decesului. Sunt voci care pun sub semnul întrebării nu numai profesionalismul profesorului Ionel Sinescu, dar văd în moartea Patriarhului rezultatul unor conspiraţii tenebroase orchestrate din zona politicului sau a masoneriei române. În încercarea de a lămuri câte ceva din necunoscutele acestei tragice istorii, ne-am adresat principalului acuzat, profesorul Ionel Sinescu.
Rep.: Relaţia dumneavoastră cu pacientul Teoctist a fost una conjuncturală sau îl ştiaţi dinainte?
Prof.: Îl ştiam de la şedinţele de transplant, unde aveam nevoie de susţinerea Bisericii, dar, practic, ne-am cunoscut la înmormântarea profesorului Proca, în 2004.
- Cum a început totul?
- Ziua de vineri, 27 iulie, a fost una încărcată pentru mine. Pe la ora prânzului am fost sunat de la Palatul Patriarhal şi am fost rugat să-l văd pe Părintele Patriarh. Atunci am răspuns că, dacă nu este urgent, să ne vedem a doua zi. Sâmbătă, în jurul orei 10.30, am ajuns la Patriarhie. Chiar de la intrare am fost întâmpinat de către P.F. Sa.
Am observat că mergea destul de bine şi de corect pentru vârsta sa; dar, la un moment dat, l-am protejat la o trecere şi nu a protestat. Am ajuns într-o cameră, şi Patriarhul a închis uşa. Se mai afla cu noi, ţin minte, şi o măicuţă slăbuţă, dar foarte vioaie. Mi-a arătat nişte analize pe care le făcuse la Spitalul "Davila", pe data de 27 iunie 2007. La un moment dat, mi-a mărturisit că nu se simte prea bine, iar asta de mai bine de o lună. "Mă simt epuizat şi mă scol foarte des noaptea", a mai spus Preafericirea Sa.
L-am întrebat cum a ajuns să apeleze la serviciile mele şi mi-a recunoscut că i-am fost recomandat de către colegii mei de la o clinică din Germania, de la Regensburg. Din start, dorinţa P.F. a fost de a-l opera cu laser. Atunci i-am răspuns că, având în vedere rezultatele investigaţiilor, un astfel de lucru nu era indicat. Tot atunci, Patriarhul Teoctist mi-a mai spus că lua deja două medicamente: Xatral şi Avodart. Cu toate acestea, nu se simţea prea bine! Pentru mine era limpede că, dincolo de persoana publică, aveam în faţa mea un om la 92 de ani.
A insistat să-l operez cu laser. Cred că, atunci, Patriarhului i-a fost frică că mă voi deroba de acest lucru. Când a văzut că nu-l refuz, s-a schimbat la faţă. Devenise ca un copil, bucuros.
"Patriarhul m-a binecuvântat"
- Cum a fost duminică?
- Şi-a anunţat venirea la spital pentru ora 17.00. Ţin minte că a ajuns înaintea mea, cu câteva minute. M-a întâmpinat senin şi cu replica: "Domn' profesor, am sosit". L-am dus la ecograf şi am văzut că prostata nu avea valoarea de 80 de grame, ci doar de 64. Acest lucru îmi permitea să încerc operaţia cu laser. Am mai observat că are hipertensiune arterială şi o insuficienţă cardiacă. Odată întorşi în rezervă, m-a întrebat ce poate mânca în seara aceea. I-am prescris ceva uşor.
Parcă un iaurt şi o supă de legume. Acesta a răspuns zâmbind: "Da, chiar îmi place". Peste noapte am insistat să rămână cu el şi şoferul său. A doua zi, domnul Calapod, şoferul Patriarhului, mi-a spus că P.F. Sa nu prea dormise şi că abia spre dimineaţă adormise. Pe la ora 7.00 a apărut şi doctorul Tulbure, anestezistul meu, care i-a administrat Patriarhului o tabletă de Digoxin.
Acesta a avut puterea să glumească şi să spună că se simte ca la marea împărtăşanie, unde nu bei şi nu mănânci nimic! Mi-a părut bine că era optimist. Eram toţi pregătiţi pentru endoscopie. Când a plecat spre blocul operator, Patriarhul mi-a spus: "Domn' profesor, să nu vă fie teamă. Mie nu-mi este, este o zi de sărbătoare pentru amândoi". După care, m-a binecuvântat!
- I-aţi cerut acordul scris?
- Recunosc că nu am făcut-o. Asta pentru că i-ar fi putut produce un stres suplimentar, care nu era necesar.
Rahianestezia
nu a putut fi făcută
- Cum a decurs operaţia?
- Doctorul Tulbure s-a chinuit să-i facă rahianestezia, dar, văzând că nu poate să i-o facă, a trecut pe anestezie generală. Operaţia propriu-zisă a durat cam 50 de minute, iar rezecţia endoscopică a decurs în condiţii standard. La 10.30, Patriarhul se afla în pat, la monitorizare. Până la ora 12.00, l-am văzut de cinci-şase ori!
Complicaţii neaşteptate cauzate de vârstă
- Ce s-a întâmplat la ora 12.00?
- Atunci s-au ivit primele complicaţii. Prima dată am crezut că avem de-a face cu un edem pulmonar. Nu manifesta nimic cardiologic. Peste un sfert de oră, expectoraţia s-a accentuat. S-a încercat o bronhoscopie, dar degeaba. În jurul orei 17.00 s-a declarat decesul. Personal, cred că vârsta şi fragilitatea organismului au dus la aceste complicaţii.
- În tot acest timp, cineva, de la Patriarhie, s-a interesat de soarta Patriarhului?
- Am înţeles că, undeva, pe holuri, se afla un părinte pe nume Ioachim. Oricum, Patriarhia a dat un comunicat. Eu, personal, nu am dat nimănui nicio informaţie.
Am fost sunat doar de acel doctor Ursea, care se declara a fi medicul personal al Patriarhului, dar pe care nimeni din Patriarhie nu-l găsise timp de şase luni. Şi ar mai fi ceva de spus: P.F. mă rugase, chiar înainte de operaţie, să fie o taină mare. De aceea, în ideea confidenţialităţii stabilite dinainte cu Patriarhul, nu am dorit să dau multe informaţii.
Nu a existat nicio conspiraţie politică sau masonică
- Mulţi analişti şi pseudoteologi au tot acreditat ideea că moartea s-ar datora unor comploturi politice, masonice… sunteţi de acord?
- Am înţeles că un domn Roncea ar fi spus că a fost o conspiraţie. Este exclus acest lucru, ca şi varianta cu presiunile masonice.
- Cum vă simţiţi, acum, după un astfel de eşec?
- Sunt mâhnit de faptul că doctorul Tulbure, colegul meu, în loc să fie aici cu mine, a preferat să-şi închidă telefonul mobil. Deşi amândoi am format o echipă. Iar, în al doilea rând, vreau să mărturisesc fără nicio exagerare şi fără niciun fel de resentiment că, pentru fiecare pacient mort, o parte din mine pleacă!