Decizia criminală a ultimei ședințe CPEx din 22 decembrie: „Pe cei înarmați îi omorâm, pe cei care nu au arme, nu”

Istoricul Mădălin Hodor aduce lumină asupra unui episod trecut, adeseori cu vederea, în dezbaterile despre Revoluția din 1989, anume decizia criminală a ultimei ședințe CPEx din 22 decembrie, când s-a decis cu unanimitate să se tragă în muncitorii care protestau. 

Dimineața de 22 decembrie 1989 îl găsește pe Nicolae Ceaușescu izolat, lipsit de control și confruntat cu realitatea prăbușirii iminente a regimului său. Cu ministrul Apărării Vasile Milea mort – „cel puțin asta crede” – cu „zecile de mii de muncitori și bucureșteni venind spre CC” și fără trupele suplimentare pe care le solicitase, Ceaușescu convoacă ultima ședință a Comitetului Politic Executiv (CPx). „Ultima”, notează istoricul Mădălin Hodor pe FB.

„Este un complot internațional”

În fața CPEx, Ceaușescu își prezintă propria lectură a realității:

„Este un complot internațional, o lovitură de stat antisocialistă. A fost pregătită”.

Dovada supremă? Moartea lui Milea, reinterpretată imediat în cheie conspirativă: „Milea, care în pericol să fie prins, s-a sinucis”.

Întrebarea care urmează este directă și brutală: „Ce facem, tovarăși? Luptăm?”

Pentru o clipă, apare o ezitare. Cei care se îndreaptă spre Comitetul Central nu sunt „huligani”, ci muncitori, relatează Hodor. „Cei care vin spre CC sunt muncitori. Cum să tragem în ei?”

Întrebarea capătă o formă aproape absurdă: „Adică tocmai reprezentanții clasei muncitoare să tragă în clasa muncitoare?”

Hodor demontează rapid iluzia unei crize morale reale:

„Un acces de remușcare? Nu e cazul.”

La Timișoara, Sibiu și Cluj se trăsese deja în muncitori. „Au ieșit și muncitori. Și au tras fără probleme în ei, fără o discuție ideologică.”

Diferența? „Adevărat, nici nu au avut ocazia să discute. Ceaușescu doar i-a informat despre ce făcuse deja.”

„Dacă sunt muncitori cinstiți, vin neînarmați” 

Soluția vine, ca de atâtea ori, de la Elena Ceaușescu:

„Dacă sunt muncitori cinstiți, vin neînarmați.”

Securitatea „știe” altceva: „Muncitorii au spart depozitele gărzilor patriotice de la fabrici și vin înarmați.” Pentru istoricul Mădălin Hodor, această informație este categorică: „Este o minciună.”

Motivul este simplu și devastator: „Muncitorii nu au spart niciun depozit de armament, deși ar fi putut să o facă. Nu le-a trecut prin cap.”

De ce?

„Ei doreau să ajungă cât mai repede la CC să îi sfâșie cu mâinile goale pe cei doi. Nu aveau ei nevoie de arme.”

Totuși, minciuna circulă nestingherită în sistem. „Securitatea paranoizată și plină de dezinformări dezinforma pe linie ierarhică.”

Atmosfera este descrisă fără echivoc: „Toți erau în pragul isteriei și nimeni nu mai avea timp să verifice nimic. Zvonurile și panica erau generale.”

Hodor respinge ideea unei dezinformări apărute abia după fuga lui Ceaușescu: „De parcă înainte ar fi fost totul o apă clară a informației.”

Explicația este structurală: „Singurul lucru de care se fereau toți era adevărul.”

Concluzia este tăioasă: „Nu aveau nevoie de sovietici, teroriști sau planuri secrete. Era starea naturală a societății. Paranoia și minciuna.”

Decizia: tragem

Logica finală este formulată cinic: „Punem armele pe ei. Pe cei înarmați îi omorâm, pe cei care nu au arme, nu.”

Nimeni nu pune întrebarea esențială: „Cum anume separi într-o mulțime pe cei înarmați de cei fără armă?”

Și totuși: „Odată rezolvată și această dilemă, toți sunt alături de Tovarăș și Tovarășa.”

Întrebarea revine: „Luptăm până la capăt?”

Răspunsul este unanim: „Luptăm.”

„Nimeni nu avea chef să fie linșat la un loc cu Ceaușescu”

 „Absolut nimeni dintre decrepiții conducători ai RSR nu a spus altceva”, notează Hodor.

Ulterior, unii vor încerca să modifice realitatea: „Încercând retroactiv să își camufleze crimele, unii au încercat să rescrie stenograma.”

Așa apare replica atribuită lui Iulian Vlad: „Luptăm, pe dracu!” Hodor este categoric: „Nu a spus asta. Nu a spus nimic, de altfel.”

De ce tăcea acesta? „Știa deja că dispozitivele subțiri ale Armatei și ale lui nu aveau cum să oprească puhoiul și se concentra spre a găsi o soluție de ieșire pentru el.”

Aceleași calcule le făcea și Stănculescu. „Nimeni nu avea chef să fie linșat la un loc cu Ceaușescu.”

Paradoxul final este crud: „Nimeni nu putea pleca din CC atâta timp cât Ceaușescu era acolo.”

Ei erau prizonierii propriului sistem: „Captivi alături de el, condamnați să împărtășească consecințele a ceea ce toți făcuseră împreună.”

Singura speranță? „Asta dacă nu cumva se întâmpla ceva și, cumva, scăpau.” Istoria avea să arate că „ceva” s-a întâmplat. Dar decizia fusese deja luată.

Punctul decisiv al Revoluției

La 22 decembrie 1989, Revoluția Română a atins punctul decisiv care a dus la prăbușirea regimului comunist condus de Nicolae Ceaușescu.

În dimineața zilei, manifestațiile din București au devenit masive, iar după ce ministrul Apărării, Vasile Milea, a murit în condiții controversate, armata s-a retras treptat din confruntările cu populația. Mulțimea a pătruns în clădirea Comitetului Central al Partidului Comunist Român, simbolul puterii politice.

În jurul prânzului, Nicolae și Elena Ceaușescu au fugit cu un elicopter de pe acoperișul Comitetului Central, moment considerat simbolic drept sfârșitul dictaturii. Puterea a fost preluată de un grup de lideri reuniți în Frontul Salvării Naționale, care a anunțat la televiziune că regimul comunist a fost înlăturat.

Deși Ceaușescu a fost îndepărtat, începând din acea zi și în zilele următoare au continuat lupte armate și confruntări violente, soldate cu numeroase victime, în special din cauza confuziei și a existenței așa-zișilor „teroriști”.

În zilele care au urmat după 22 decembrie 1989, România a traversat una dintre cele mai tensionate și confuze perioade din istoria sa recentă.

Peste o mie de morți

Imediat după fuga lui Nicolae Ceaușescu, Frontul Salvării Naționale (FSN) a preluat conducerea țării și a apărut la televiziune pentru a anunța desființarea structurilor comuniste și instaurarea unui nou regim politic. Televiziunea Română a devenit principalul canal de comunicare cu populația, transmițând aproape continuu apeluri, informații și mesaje contradictorii.

În perioada 22–25 decembrie, în mai multe orașe din țară – în special în București, Timișoara, Sibiu, Brașov și Cluj – au avut loc schimburi de focuri, confruntări armate și incidente violente. S-a vorbit despre existența unor „teroriști” fideli lui Ceaușescu, însă identitatea lor a rămas neclară; multe victime au fost rezultatul haosului, lipsei de coordonare și focului fratricid între unități militare și forțe de ordine.

Pe 25 decembrie 1989, Nicolae și Elena Ceaușescu, capturați la Târgoviște, au fost judecați de un tribunal militar extraordinar, condamnați la moarte și executați în aceeași zi. Execuția lor a fost prezentată ulterior la televiziune, fiind justificată de noile autorități ca o măsură necesară pentru a opri violențele.

După acest moment, situația s-a stabilizat treptat, iar numărul confruntărilor armate a scăzut semnificativ. În lunile următoare, România a intrat într-un proces complex de tranziție politică, socială și economică, marcat de pluralism politic, alegeri libere și dezbateri intense despre responsabilitatea pentru victimele Revoluției.

Acele zile au lăsat în urmă peste o mie de morți, majoritatea înregistrându-se după 22 decembrie, și rămân până astăzi un subiect de analiză, controverse și memorie colectivă.