De ce mă tem de cazul de la Constanţa

Multe rele are România. Le ştiţi cu toţii foarte bine. Dar, umblând prin diferite colţuri ale lumii, acolo unde m-a trimis meseria, am constatat că avem şi noi ceva ce merită păstrat şi apreciat: un bun nivel al siguranţei personale şi o anumită lejeritate cu care societatea noastră este obişnuită să trateze lucrurile. La noi, totul se poate negocia. Totul are un preţ. O fi rău, dar e mai bine decât să porţi mereu războaie

Veţi spune că e puţin lucru. Dar veţi înceta imediat să mai spuneţi asta dacă veţi vedea dispozitivele de securitate cu care se deplasează oamenii de afaceri de vârf din ţara vecină, Bulgaria. Un „mogul" de la Sofia este însoţit de gărzi pretoriene, mai ceva decâr şeful statului. Când i-am spus unei colege jurnaliste din Bulgaria că, la noi, îi poţi vedea pe bogaţii României la manifestări publice, la braţ doar cu soţiile lor, fără gărzi şi fără antemergători cu girogfaruri, veste antiglonţ şi arme automate, aproape că nu-i venea să creadă.

Are multe hibe România, dar nu am auzit de preşedinţi de bănci sau de firme, asasinaţi în plină stradă, precum în Rusia sau Bulgaria. Ca să nu mai vorbim de ziariştii care obişnuiesc să moară mult prea repede, pe la Moscova sau Kiev. Bucureştiul nu este nici Londra, nici Parisul.  Îi ştim cu toţii problemele. Dar în cartierele capitalei României te simţi parcă mai în siguranţă decât în multe suburbii ale Parisului sau Bruxelles-ului. Credeţi-mă, în Piaţa Omonia din Atena, acolo unde am avut neinspiraţia de a-mi rezerva o cameră de hotel pentru trei zile, m-am simţit mai mult în nesiguranţă decât oriunde în Bucureşti. Iar Piaţa Omonia este situată la un sfert de oră de mers pe jos de marile monumente ale Atenei!

Am văzut, acum câteva zile, cum arată o casă de schimb valutar din Rio de Janeiro. Operatorii de la ghişeu, doi bărbaţi bine făcuţi, îţi luau valuta şi o trimiteau, imediat, printr-o uşiţă dintr-un perete blindat. Pe aceeaşi uşiţă veneau, după vreo două minute, banii schimbaţi. Afară, doi agenţi înarmaţi până în dinţi asigurau protecţia clientului, până ce acesta trecea colţul străzii. M-a gândit imediat de
câte ori cumpărasem euro de la casele de pe Magheru, adesea în miez de noapte. M-am gândit la femeia de la ghişeu, care îmi număra, nonşalantă, banii, dintr-un teanc de hârtii de o sută de euro. M-am întrebat dacă nu cumva am fost inconştient. De fapt, am mulţumit Cerului că, dincolo de toate problemele, trăiesc într-o ţară mai liniştită decât altele.

Avem, desigur, corupţie şi mafie. Avem lume interlopă. Avem hoţi, spărgătiori şi tâlhari, mulţi dintre ei plecaţi, din fericire, în afara graniţelor ţării. Dar avem, poate, o anumită cultură de tip balcanic, a compromisului şi negocierii, care de multe ori evită confruntările directe şi vărsarea de sânge. Nu suntem o societate perfectă, dar măcar nu suntem una excesiv de violentă.

Dar putem să ne păstrăm aceste caracteristici? Ei bine, merită să ne gândim la asta. Cazul crimelor în serie de la Constanţa ne arată nu numai că nişte minţi diabolice au putut gândi asemenea grozăvii. Ci şi că s-au găsit oameni gata să comită asemenea crime, la comanda unor şefi. Dacă asta s-a putut întâmpla la Constanţa, nu s-ar putea întâmpla şi în alte dăţi, în alte locuri? Nu cumva se vor găsi şi în alte oraşe oameni gata să ucidă cu sânge rece, doar fiindcă aşa li se ordonă?

Şi atunci, sentimentul de siguranţă pe care, de bine, de rău, l-am avut în toţi aceşti ani, va deveni o amintire? Să sperăm că ancheta de la Constanţa va merge până la capăt şi că vinovaţii vor plăti, cu toţii. Iar cazul acesta va servi ca exemplu şi altor minţi rătăcite.