1992 - 1996 - Epoca liniştii şi a stagnării cu Iliescu şi Văcăroiu

Dintre toate statele Europei Centrale şi de Est, România a avut cel mai lent ritm al trecerii de la economia socialistă la cea capitalistă.

S-a întâmplat, pe de o parte, pentru că noii guvernanţi nu erau tocmai convinşi de drumul spre capitalism. Ion Iliescu, principalul actor politic al deceniului, vorbea în primele zile ale Revoluţiei despre instaurarea unui „socialism cu faţă umană".

De aici şi atitudinea autorităţile faţă de proprietate, atitudine reflectată în legislaţia vremii, în special în Legea nr. 18 privind fondul funciar şi Legea 58 privind privatizarea societăţilor comerciale, ambele apărute în 1991.

Am ratat „privatizările prietenoase"

Legea funciară restituia proprietăţile agricole confiscate de comunişti, însă în limita a 10 hectare şi fără a fi însoţită de reglementări referitoare la arendă sau la circulaţia terenurilor agricole. Proprietatea a rămas fărâniţată, iar apariţia marilor exploataţii agricole s-a amânat, practic, până în ziua de azi. Restituirea proprietăţilor a durat peste 10 ani şi nu a dus decât la scandaluri între vecini şi rude.

Nu doar deciziile greşite au avut consecinţe grave pe termen lung, ci şi amânarea reformelor. România a pierdut primul val al privatizărilor din Europa de Est. În primii ani de după 1990, celelalte state foste comuniste, cu excepţia României şi a Bulgariei, au realizat o înlocuire rapidă a acţionariatului de stat cu cel privat. Acest prim val a fost cel „prietenos", explică analistul economic Ilie Şerbănescu: „Firmele occidentale au investit direct în socităţile privatizate în restul Europei Centrale şi de Est. Au băgat bani, au cumpărat tehnologie modernă şi au produs".

Când România a început să-şi scoată la vânzare societăţile, companiile occidentale făcuseră deja „cumpărăturile" în fostul Bloc de Est. De ce s-a amânat privatizarea? Ştiind că privatizarea însemnă disponibilizări şi probleme sociale, guvernul Nicolae Văcăroiu a preferat să bage bani de la buget în regii şi uzine fără nicio eficienţă economică şi fără perspective pe piaţa capitalistă.

Ilie Şerbănescu mai are o explicaţie: el crede că haosul financiar şi legislativ din anii 90 a fost intenţionat, pentru a permite acoliţilor puterii să pună mâna pe economie, printr-un transfer atent controlat: „A fost o perioadă de jaf. Clientela politică şi-a permis jaful şi a deschis calea marilor falimente frauduloase", spune Şerbănescu. Ilie şerbănescu este de părere că o vânzare de active ar fi adus de cel puţin 10 ori mai mulţi bani decât privatizarea prin vânzarea afacerii, adică de acţiuni.

Analistule conomic Liviu Voinea critică şi modul în care s-a făcut privatizarea, atâta câtă s-a făcut în acea perioadă. „Din start, s-a ales un model greşit, cel din Cehia, al privatizării în masă. Adică, o privatizare fără capital", spune Liviu Voinea. Iar industria românească avea mare nevoie tocmai de capital, pentru a supravieţui competiţiei de pe paţa mondială, unde dorea să intre.

Din cauza acestor amânări, România şi Bulgaria au fost singurele state din Europa de Est care au trecut prin două recesiuni, spune analistul Liviu Voinea: prima, în anii 1992 - 1993, a fost consumată de toate ţările foste comuniste. Între 1997 şi 199, România şi Bulgaria au mai trecut însă printr-o recesiune, chiar mai gravă decât prima.

O privatizare cu multă birocraţie şi corupţie

Premierul Nicolae Văcăroiu a ales o foarte complicată, dar şi ineficientă metodă de privatizare: „cuponiada". Proprietatea de stat a fost împărţită scriptic în doua: 70 la sută a fost transferată către Fondul Proprietăţii de Stat (FPS), o instituţie care avea menirea să privatizeze ceea a primit în portofoliu, iar restul de 30 de procente au fost atribuite către cinci instituţii înfiinţate în tot atâtea regiuni istorice: Fondurile Proprietăţii Private (FPP). Menirea FPP-urilor era de a administra într-un mod cât mai profitabil partea lor de capital în folosul cetăţenilor ţării. În acest scop, toţi cetăţenii în vârstă de peste 18 ani au primit „certificate de proprietate" (cupoane), pe care le puteau subscrie fie la una din societăţile din portofoliul FPP-urilor, fie direct la FPP-uri.

Cum conducerilor noilor instituţii erau desemnate pe criterii politice şi clientelare, această metodă de privatizare îşi conţinea şi germenele eşecului. Cu cât privatiza mai rapid, FPS-ul îşi grăbea sfârşitul, căci urma să se desfiinţeze - drept pentru care a devenit una din marile frâne ale privatizării. Cupoanele emise către populaţie nu erau nominale, drept pentru care s-a născut imediat o piaţă neagră a certificatelor de proprietate, traficate la preţuri de nimic, de care au profitat puţini iniţiaţi, şi nicidecum marea masă a populaţiei.

„Am creat acţionariatul"

Mircea Coşea (foto), fost preşedinte al Consiliului pentru reformă şi fost viceprim-ministru în Guvernul Văcăroiu (1992 - 1996), încă mai crede că marea cuponiadă a fost un succes, fiindcă a privatizat 76% din economie. Un succes care totuşi a eşuat, recunoaşte Coşea, dar nu din cauza autorilor proiectului: „Această politică a eşuat prin venirea la putere a Convenţiei Democrate. Domnul Victor Ciorbea a interzis privatizarea prin piaţa de capital, cum gândisem noi tot procesul, şi a introdus privatizarea prin negociere, ceea ce a dus la apariţia corupţiei în procesul de privatizare", explică fostul demnitar PSD. Oricum, Coşea se mândreşte că prin acele cupoane au apărut o mulţime de proprietari: „Noi am creat acţionariatul!", spune Coşea.

Hiperinflaţie

Primii trei ani de după Revoluţie au înregistrat cele mai mari inflaţii. Anul de vârf este 1993, când preţurile cresc cu aproape 300%, iar inflaţia a atins cifra record de 220%.