Ce credea Papa Francisc despre JD Vance. Scrisoarea trimisă episcopilor americani

Papa Francisc a fost cât se poate de tranșant într-o scrisoare trimisă episcopilor americani în luna februarie, în care pare că îl critică pe vicepreședintele JD Vance, fără să dea nume.

„Este posibil să nu aflăm niciodată ce i-a spus Papa Francisc vicepreședintelui american în timpul întâlnirii lor foarte scurte de duminică. În înregistrarea video distribuită pe scară largă, cuvintele sunt abia audibile. În dimineața următoare, Francisc a murit, iar Vance a plecat în India, găsind timp să scrie pe Twitter că inima lui este alături de milioanele de creștini care l-au iubit pe Francisc (sugerând, probabil, că nu toți catolicii l-au iubit) și patronându-l postum pe pontif printr-un comentariu condescendent la adresa uneia dintre omiliile acestuia, pe care a numit-o «chiar destul de frumoasă»", notează The Guardian într-un comentariu.

Francisc fusese cât se poate de clar, fără a da nume, în scrisoarea sa din februarie adresată episcopilor americani, atunci când l-a criticat pe Vance. Dar nu era vorba doar de o dezaprobare față de tratamentul crud aplicat refugiaților și migranților de către Trump și Vance, ci de o reacție la o tendință mai largă de instrumentalizare a religiei în scopuri naționaliste și populist-autoritariste.

Totul a pornit de la o dispută online

În februarie, Vance a avut o dispută online cu Rory Stewart, fost ministru conservator britanic, diplomat și acum profesor de strategie grandioasă la aceeași universitate unde Vance a obținut diploma de drept. Subiectul disputei a fost interpretarea corectă a noțiunii augustiniene de ordo amoris, ordonarea iubirii.

În ianuarie, Vance făcuse aluzie la acest concept într-un interviu acordat Sean Hannity, apropiat al lui Trump. Potrivit acestuia, era un „concept creștin” faptul că iubirea și compasiunea pornesc din familie, se extind la vecini, apoi la națiune și, în cele din urmă – și cel mai puțin – către ceilalți oameni ca atare.

Stewart s-a arătat sceptic, observând că poziția lui Vance este „o interpretare bizară a pasajului biblic Ioan 15:12–13 – mai puțin creștină și mai mult păgână. Ar trebui să ne îngrijorăm când politicienii devin teologi, pretind că vorbesc în numele lui Isus și ne spun în ce ordine trebuie să iubim.”

Vance, cunoscut pentru prezența sa excesivă online, a ripostat cu: „Dă un Google la ‘ordo amoris’.” În mod caracteristic, a pus la îndoială inteligența lui Stewart și a adăugat că „aroganța falsă” de tip Stewart „alimentează eșecul elitei de peste 40 de ani” (fără a explica ce ar însemna, de fapt, o aroganță „corectă”).

Intervenția Papei

Papa Francisc a intervenit, în cele din urmă, cu un punct de vedere. Într-o scrisoare adresată episcopilor americani, acesta a scris: „Iubirea creștină nu este o expansiune concentrică a intereselor care se extind puțin câte puțin către alte persoane și grupuri. Cu alte cuvinte: persoana umană nu este un simplu individ, relativ expansiv, cu unele sentimente filantropice!”

El a adăugat, subliniind mustrarea fără a numi persoane: „Adevăratul ordo amoris care trebuie promovat este cel pe care îl descoperim meditând constant la parabola ‘Samariteanului Milostiv’… adică meditând la iubirea care construiește o fraternitate deschisă tuturor, fără excepție”. Se pare că însuși cardinalul Pietro Parolin a fost trimis sâmbătă să-i explice din nou toate acestea lui Vance.

Cum a devenit creștinismul o armă a populiștilor

Vance nu este singurul populist de extremă dreapta care a introdus naționalismul în ceea ce pretinde a fi adevărata concepție despre creștinism. Viktor Orbán, un mare model pentru Vance și alți auto-declarați „post-liberali” americani (adică anti-liberali), susține de ani de zile că o înțelegere corectă a „democrației creștine” este nu doar „neliberală”, ci și naționalistă.

Aceasta ar fi o noutate pentru mulți catolici care, în secolul al XIX-lea, au trăit proiectele de construcție națională din Germania și Italia ca fiind pur și simplu opresive. Catolicii erau suspectați că pun loialitatea față de Roma înaintea îndatoririlor civice (o suspiciune încă vie în SUA în timpul candidaturii lui JFK). Bismarck a început Kulturkampf-ul (sensul originar al „războiului cultural”) împotriva catolicilor în anii 1870; Vaticanul a interzis credincioșilor să participe la viața politică a Italiei unificate, mai notează The Guardian.

Populiștii de extremă dreapta pretind că doar ei reprezintă ceea ce numesc „adevăratul popor”. Evident, trebuie să explice cine face parte din „adevăratul popor” (și, prin contrast, cine nu aparține cu adevărat). Mulți au folosit creștinismul în acest scop. Giorgia Meloni afirmă în autobiografia sa: „Identitatea creștină poate fi laică, mai degrabă decât religioasă.” Ceea ce contează nu este credința (cu atât mai puțin comportamentul creștin autentic), ci doar apartenența. Este ceea ce sociologul Rogers Brubaker a numit „creștinismism” (Christianism), în contrast cu creștinismul autentic.

Ideea nu este că interpretarea corectă a catolicismului (sau a partidelor politice democrat-creștine, așa cum au existat în Europa și Chile) a fost întotdeauna liberală – o idee greu de susținut. Ideea este că Francisc a reafirmat că catolicismul nu este compatibil cu viziunea „America mai întâi” (și umanitatea pe ultimul loc) promovată de trumpiști, adaugă cotidianul britanic.