Intenţiile globale ale Rusiei, explicate printr-o lecţie de geografie. Principiul după care se conduce Vladimir Putin: „cea mai bună apărare este atacul“

Geografia lumii, în special trăsăturile fizice, nu cele politice, constrâng liderii lumii, limitându-le alegerile sau manevrele. Aceste reguli geografie sunt cu atât mai vizibile în Rusia, unde puterea este greu de menţinut şi unde, de secole, liderii au compensat lipsurile geografice prin ofensiva în exterior, bazându-se pe faptul că atacul este cea mai bună apărare.

Liderii occidentali par a avea probleme în descifrarea motivelor lui Vladimir Putin, mai ales când vine vorba de acţiunile lui în Ucraina şi în Siria. Însă, este de ajutor să privim intervenţiile militare externe ale lui Putin din prisma geografică. Dacă motivele lui Putin nu sunt chiar atât de misterioase? Dacă pot fi citite la fel de uşor cum ai citi o hartă?, se întreabă publicaţia „The Atlantic“.

Provocările impuse Rusiei de Marea Câmpie Europeană

Pentru Rusia, cea mai mare ţară în ceea ce priveşte întinderea teritorială, care stă pe graniţa dintre Europa şi Asia şi are păduri, lacuri, râuri, stepe îngheţate şi munţi, problemele vin şi pe teren şi pe mare. În ultimii 500 de ani, Rusia a fost invadată de Vest de câteva ori. Polonezii au străbătut Câmpia Europeană în 1605, urmaţi de suedezii conduşi de Charles al XII-lea, în 1707, de francezii lui Napoleon, în 1812, şi de germani, de două ori, în amândouă războaiele mondiale, în 1914 şi în 1941.

În Polonia, Câmpia are doar vreo 500 de kilometri lungime, de la Marea Baltică, în nord, până la munţii Carpaţi, în sud. Însă, după acest punct, Câmpia se întinde pe aproximativ 3.000 de kilometri, până lângă graniţa Rusiei. De aici, se întinde într-o rută directă până la Moscova.

Aşadar, de-a lungul istoriei, Rusia a încercat în mod repetat să cucerească Polonia. Ţara reprezintă un coridor relativ îngust prin care Rusia şi-ar putea conduce trupele pentru a bloca avansul unui inamic către propriile graniţe. Fiind mai larg, ar fi fost mult mai dificil de apărat.

Pe de altă parte, vastitatea Rusiei a protejat ţara. Până când o armată se apropie de Moscova, are deja o linie prea lungă pentru aprovizionare, care devine deja prea dificil de protejat atunci când se extinde de-a lungul teritoriului rus. Napoleon a făcut această greşeală în 1812, iar Hitler a repetat-o în 1941.

Rusia este fără apărare: nu are munţi, deşerturi şi are prea puţine râuri

La fel de important din punct de vedere strategic (şi la fel de semnificativ pentru calculele liderilor Rusiei de-a lungul istoriei) a fost şi lipsa istorică a ţării la un port cu apă caldă care să iasă în oceanele lumii. Multe dintre porturile ţării din îngheţata Arctică sunt îngheţate câteva luni pe an. Vladivostok, cel mai mare port rusesc din Oceanul Pacific, este închis de Marea Japoniei, stăpânită de japonezi. Acest lucru nu doar că opreşte fluxul comerţului în şi în afara Rusiei, dar împiedică şi flota rusească să opereze pe plan global.

Conceptul de Rusia datează din secolul al IX-lea, la o federaţie a unor triburi slavice cunoscută sub numele de Kievan Rus, ce avea baza în Kievul de azi şi în alte oraşe de-a lungul Nistrului, în ceea ce numim astăzi Ucraina.

Mongolii, care îşi extindeau imperiul, continuau să atace regiunea din sud şi din est, cucerind-o într-un final în secolul al XIII-lea. Ruşii fugari s-au restabilit în nord-est în şi în jurul Moscovei. Această Rusie incipientă, cunoscută sub numele de Marele Principat al Moscovei, era lipsită de apărare. Nu existau munţi, nu erau deşerturi şi erau puţine râuri, continuă „The Atlantic“.

Aici intervine Ivan cel Groaznic, primul ţar. El a pus în practică principiul că cea mai bună apărare este atacul, consolidându-şi poziţia pe plan intern şi apoi extinzându-se pe plan extern. Rusia a început să se extindă, moderată, sub conducerea bunicului lui Ivan, însă ţarul a accelerat acest proces, atunci când a venit la conducere în secolul al XVI-lea.

Ivan cel Groaznic şi-a extins teritoriul spre est, în Munţii Urali, spre sud, la Marea Caspică, şi în nord, către Cercul Arctic. Rusia a câştigat acces la Caspică şi mai apoi la Marea Neagră, astfel având avantajul dat de munţii Caucaz, ca barieră parţială între ea şi mongoli. Ivan a construit o bază militară în Cecenia pentru a împiedica orice eventual atacator, fie mongol, otoman sau persan.

Aşadar, scrie „The Atlantic“, atâta vreme cât guvernul prorus avea influenţă în Kiev, zona-tampon a Rusiei ar fi rămas intactă şi astfel ar fi fost păzită Câmpia Europeană.

În secolul al XVIII-lea, Rusia, sub conducerea lui Petru cel Mare care a fondat Imperiul Rus în 1721 şi a Ecaterinei cea Mare, şi-a extins imperiul spre vest, ocupând Ucraina şi ajungând la munţii Carpaţi. A cucerit mare parte din ceea ce acum cunoaştem sub numele de Lituania, Letonia şi Estonia şi astfel se putea apăra de atacuri venite dinspre Marea Baltică.

Exista aşadar un inel imens în jurul Moscovei, începând din Arctic, prin regiunea baltică, de-a lungul Ucrainei, până spre Carpaţi, Marea Neagră, Caucaz şi Marea Caspică, ocolind înapoi prin munţii Urali şi încheindu-se în Cercul Arctic.

La finalul celui de-Al Doilea Război Mondial, în 1945, ruşii au ocupat teritoriul cucerit de Germania în Europa centrală şi de est, din care o parte a devenit componenţă a URSS. De această dată, ameninţarea nu venea de la mongoli, ci de la NATO, după 1949.

Căderea Uniunii Sovietice, în 1991, a făcut ca teritoriul rus să se micşoreze din nou, graniţele sale europene terminându-se la Estonia, Letonia, Belarus, Ucraina, Georgia şi Azerbaidjan, chiar când NATO începea să se mute din ce în ce mai aproape, încorporând ţări din estul Europei.

Rusia schimbă din nou graniţele

Două dintre preocupările principale ale Rusiei – vulnerabilitatea ei pe teren şi lipsa de acces la porturi cu ape calde, s-au unit şi au rezultat în evenimentele din Ucraina din 2014. Chiar şi o Ucraină neutră, care ar fi promis să nu adere la Uniunea Europeană sau la NATO şi care ar fi păstrat portul de la Sevastopol deschis ruşilor, ar fi fost acceptabilă. 

Însă atunci când protestele din Ucraina l-au gonit pe preşedintele prorus Viktor Ianukovici şi un alt guvern, pro-occidental a venit la putere, Putin a avut de ales. El ar fi putut respecta integritatea teritorială a Ucrainei sau ar fi putut să facă ceea ce liderii Rusiei au făcut de secole. Şi a ales propria sa metodă de atac, ca fiind cea mai bună apărare, anexând Crimeea pentru a asigura accesul la portul Sevastopol şi a început să facă mişcări pentru a împiedica strecurarea NATO şi mai aproape de graniţele Rusiei.

Situaţia din Siria

Aceleaşi preocupări geografice sunt vizibile şi în cazul intervenţiei Rusiei din Siria. Ruşii au o bază navală în oraşul-port Tartus de la Mediterană. Dacă Bashar al-Assad cade, noii conducători ai Siriei îl pot scoate afară pe Putin. Aşadar, Putin crede că riscul confruntării cu NATO în altă sferă geografică merită.

Însă Rusia nu a terminat nici cu Ucraina, nici cu Siria. De la Marele Principat al Moscovei, până la Petru cel Mare, Stalin şi acum Putin, fiecare lider rus s-a confruntat cu aceleaşi probleme: nu contează dacă ideologia este aceeaşi pentru ţari, comunişti sau capitalişti, porturile încă îngheaţă, iar Câmpia Europeană este încă plată, conchide „The Atlantic“.