Politica distincţiilor
0Domnul Mihai Ghimpu va rămâne în istoria Republicii Moldova ca unul dintre cei mai extravaganţi preşedinţi. A introdus o nouă manieră de a face politică, dar şi cum nu trebuie să faci politică.
Un subiect despre care s-a discutat în contradictoriu se referă şi la acordarea de distincţiilor de stat. Unii au spus că Ghimpu a acordat prea multe şi astfel s-a banalizat însăşi ideea distincţiilor. Alţii au criticat criteriul de acordare a distincţiilor. Primii aminteau că Voronin a acordat cca. 2000 de ordine şi medalii în 8 ani de zile, în timp ce Ghimpu – peste trei sute în numai un an şi ceva. Se observă că aici critica nu prea este justificată. Asta dacă luăm în calcul numărul total de ordine şi medalii. Dacă ne referim însă la Ordinul Republicii, cea mai înaltă distincţie de stat, situaţia e puţin diferită. Voronin a oferit 28 de Ordinul Republicii în timpul celor două mandate, în timp ce urmaşul său interimar – 124. Din această perspectivă, există o discrepanţă mare nu numai faţă de predecesorul său comunist, dar şi faţă de cei doi foşti preşedinţi ai Moldovei din anii 1990 – Mircea Snegur şi Petru Lucinschi.
În ceea ce priveşte persoanele selectate pentru aceste distincţii, aici ar fi de comentat. De exemplu, dacă ne referim la decretul de decorare a 52 de luptători anticomunişti din 23 august 2010, lipsesc câteva nume pe care le cunoaştem cu toţii şi care reprezintă un simbol al rezistenţei moldovenilor faţă de asimilarea lingvistică promovată de regimul sovietic. Este vorba despre regretatul Gheorghe David, cel care a îndrăznit să-i scrie pe rând lui Brejnev, Andropov, Cernenko şi Gorbaciov şi să le ceară să permită moldovenilor să scrie în litere latine, a criticat politica de discriminare a cadrelor etnice româneşti şi a cerut retragerea trupelor sovietice din Afganistan. În 1986, cât de paradoxal n-ar părea, pe timpul Perestroikăi, este declarat alienat mintal şi internat într-un spital psihiatric din Ucraina. Mai târziu, în 1988, este eliberat, graţie intervenţiilor de susţinere venite din partea Amnesty International şi radio Europa Liberă. Alte două nume care nu pot lipsi din lista luptătorilor anticomunişti – şi despre care ştiu şi elevii – sunt Lilia Neagu şi Asea Andruh. Cele două studente, una de 19, alta de 16 ani, au îndrăznit într-o noapte – 30 septembrie spre 1 octombrie 1970 – să facă zeci de inscripţii cu caracter antisovietic şi anticomunist pe clădirea MAI, a fostei şcoli nr. 1, astăzi liceul Asachi, USM etc.
Despre aceste nume ştie cu siguranţă şi domnul Ghimpu, dar şi consilierii săi. Este regretabil că s-au făcut aceste două „scăpări”. De ce? În primul rând, pentru că este pur şi simplu nedrept şi, în al doilea rând, se creează impresia că după 1953 în RSSM n-a existat nici un fel de rezistenţă în afară de grupul Usatiuc-Ghimpu şi cazul Gheorghe Muruziuc. S-a dorit, evident, punerea în lumină a „originilor sănătoase” ale însuşi preşedintelui interimar. Or, e timpul să depăşim partizanatul în această materie şi să gândim mai larg. Abia atunci probabil liderii noştri vor avea şanse, cel puţin teoretice, să fie recunoscuţi ca veritabili lideri naţionali, şi nu doar a unui partid.