INTERVIU Tudor Chirilă, solistul formaţiei „Vama“: „Noi suntem poveşti ambulante“

Solistul formaţiei „Vama“ a venit la Chişinău, după o pauză de opt ani, nu pentru a susţine un concert, ci pentru a rosti un discurs despre comunicare. În blugi şi tricou, fără microfon sau proiector, Tudor Chirilă şi-a început cuvântarea cu citate din Shakespeare.

„Adevărul“: De prin 2005, de la ultimul concert „Vama Veche“, n-ai mai fost prin Chişinău. Ce-a stat în calea unei vizite aici: o simplă vamă sau ceva mai mult?

Tudor Chirilă: Dacă suntem chemaţi – venim, fie vorba de teatru sau de muzică. Treaba e că nu am fost chemaţi. Mereu e problemă de buget, deplasări şi modul de organizare a lucrurilor. Trebuie mai mult decât ca cei din Chişinău să-şi dorească un concert sau o vizită. Din momentul în care există public, ar trebui să fie şi un organizator pe care nu îl avem încă aici.

Totuşi, n-ai venit întâmplător, ci pentru a ţine un discurs la TEDx Chişinău pe tema „Poveştile şi viitorul comunicării“. Despre ce le-ai vorbit ascultătorilor?

Discursul l-am alcătuit pe 20 de cartonaşe pe care le-am prezentat lumii. Am vorbit despre rolul poveştilor în viaţa noastră. Am plecat de la ideea că noi suntem poveşti ambulante. De când ne naştem şi până murim, povestea ocupă un loc central în viaţa noastră. Dacă spunem mai mult de patru propoziţii, ele riscă să devină o istorie. Ne naştem şi trăim prin poveşti şi primele valori ni se comunică tot prin ele. E esenţial să reuşim să devenim mai buni şi să ne eficientizăm comunicarea prin poveşti. Eu mă conduc după un principiu: dacă într-un conflict încerci să înţelegi povestea celuilalt, atunci conflictul poate fi evitat. În general, marile eşecuri sunt cele de comunicare. Gafele pot fi evitate prin sinceritate, creativitate şi curajul de-a ne mărturisi fricile.

În discursul tău vorbeşti şi despre viitorul comunicării. Cum îl vezi tu, mai cu seamă că acum tot mai des vedem oameni-zombi, care orice-ar face pun pe Facebook şi sunt greu de separat de telefon?

Am spus în discursul meu că standardizarea poveştilor e periculoasă. Un like nu are grade de comparaţie, un comentariu pe Facebook nu naşte dialog, o poză şi un flux nu poate să te reprezinte. Reţelele sociale au părţi bune, dar trebuie să înţelegem că noi suntem mult mai complecşi şi unici. Twitter, Facebook şi Instagram nu povestesc despre noi nimic. Ele sunt unelte care ne ajută să ne povestim viaţa, dar întâlnirea cu oamenii e vitală. Nimeni nu se va uita pe pagina ta de Facebook de acum cinci ani şi nimeni nu va cunoaşte povestea ta după link-urile cărora le-ai dat share.

E mai uşor să mă întrebi ce nu mă stresează, decât ce mă scoate din fire. Sunt un individ care-şi pune multe întrebări despre rostul lui în lume

Tema acestui eveniment TEDx este „Postcards from future“ („Scrisori din viitor“). Tu, cel de astăzi, ce ţi-ai scrie celui de acum 15-20 de ani?

„Fii mai relaxat“, asta mi-aş scrie. Nu ştiu dacă a fost rău atunci, pentru că noi trebuie să trecem prin tot ce ne este dat. Faptul că am fost mai coleric, mai temperamental, mai disperat în a-mi face meseria m-a adus unde sunt acum - să pot veni în faţa unor oameni, să ţin un discurs şi oamenii să fie inspiraţi de mine. Altceva e că dacă preţul pe care îl plătesc acum pentru nervii de atunci, modul repezit de lucru, a fost ceva bun sau s-a putut face mai aşezat un pic.

Evenimentul s-a petrecut la Teatrul „Mihai Eminescu“. Te-am văzut făcând poze la scenă şi sală. Ca actor, ce impresii ţi-a lăsat teatrul nostru? Ai pus ochiul pe el?

Mi-ar plăcea să vin aici într-o dublă calitate: ca actor şi ca regizor. Mi se pare un spaţiu formidabil şi aş vrea să aduc o contribuţie culturală pentru Chişinău, ceea ce sper că va fi un lucru bun pentru ambele părţi. În septembrie mă voi întoarce pe scenă, de aceea citesc foarte multă dramaturgie. În ultimele luni am citit vreo 20 de piese, printre care am găsit de acelea în care nu mă regăsesc ca actor, ci ca regizor, unde am o viziune. În zona asta aş veni şi aş face ceva cu mult drag. Înţeleg că aveţi actori foarte buni, cu şcoală rusească, dar mi-aş dori să montez ceva nou anume aici, la Chişinău.

Pe lângă muzică şi actorie eşti un proaspăt scriitor şi un blogger activ. De unde, în 2007, ţi-a venit ideea blogului şi gustul scrisului?

O prietenă de-a mea, cunoscându-mi pasiunea pentru fotografie, mi-a dăruit într-o iarnă acest blog. Atunci încă eram total indiferent de fenomenul internetului. Peste ceva timp am început să postez mai des, până când am scris o povestire pe blog care acumulase timp de o zi peste 6.000 de vizualizări. Asta mi-a provocat şi pofta scrisului: oamenii intrau pe blog ca să vadă ce mai scriu, iar eu mă simţeam responsabil pentru aşteptările lor. Trei ani am scris pe blog, zilnic, absolut orice, iar din ce s-a adunat mai bun am scos o carte.

...care se numeşte „Exerciţii de echilibru“. Cât de echilibrat eşti tu şi ce te scoate din sărite?

Dacă fac exerciţii de echilibru, e cert că nu-s foarte echilibrat. E mai uşor să mă întrebi ce nu mă stresează, decât ce mă scoate din fire. Sunt un individ care-şi pune multe întrebări despre rostul lui în lume. Am şi nişte discrepanţe dintre ceea ce aşteaptă lumea de la mine şi ceea ce pot eu să ofer. Mai sunt şi un amestec de rebel şi conservator în acelaşi timp. Toate dihotomiile acestea nasc un individ mai frământat.

Care-ţi sunt planurile de viitor, după ce vei încheia promovarea clipului şi a piesei „Perfect fără tine“?

Ştiu să fac bine două lucruri: muzică şi teatru. Mi-aş dori foarte mult să fac şi un al treilea lucru - să ajut alţi oameni să facă celelalte două. Adică mi-aş dori să mă ocup de management. La moment, încerc să adun o echipă şi să facem produse muzicale sau teatrale. Eu asta vreau să ofer Chişinăului. Peste 20 de ani mă văd cu o echipă bună care face management nu doar pentru „Vama“, ci şi pentru alţi câţiva artişti buni. Un vis de-al meu este să montez şi film. Am filmat deja un scurtmetraj la Londra şi un lungmetraj în Grecia, ambele vor apărea în curând, şi mi-aş dori să pot implementa un astfel de proiect şi aici.

Înainte de a pleca din Chişinău, ce n-ai vrea să ratezi?

Aş vrea mult de tot măcar să ies în parc cu o carte. Chiar acum citesc „Patimile lui Iisus“ de John Piper. Mi-aş dori să trec peste tot pe unde aş putea şi să stau liniştit cu tinerii la o bere. Sper să mai reuşesc.