Generalul Ion Costaş: "Elţîn a dat ordin ca Armata a 14-a să ajungă la Prut"

Între anii 1990-1992, generalul Ion Costaş a deţinut funcţia de ministru al Afacerilor Interne. Prin decretul preşedintelui Mircea Snegur din 5 februarie 1992, generalul de divizie Ion Costaş este numit în funcţia de ministru al Apărării al Republicii Moldova, pe care a deţinut-o până în iulie 1992.

Domnule general, cum am ajuns în război sau cum a venit războiul peste noi?

La acea dată n-aveam armată, exita doar pe hârtie, noi nici astăzi nu o avem. Armata unui stat se crează în 20-25 de ani, cu un suport economic uriaş.

Şi au trecut 20 de ani...

Da, dar pentru asta statul trebuia să investiască cel puţin 3% din PIB, nu 0,3%, cum e acum. Armata trebuie să fie înzestrată cu tehnică modernă şi cu un efectiv de profesionişti. Este o structură complicată, un stat în stat. Ce avem nu ar rezista nici astăzi unui conflict similar. O divizie a Armatei a 14-a, de exemplu 59, dacă se porneşte spre Chişinău, trebuie să ridicăm mâinile.

Cum i-aţi adus acasă pe ofiţerii moldoveni împrăştiaţi prin toată Uniunea Sovietică?

Extrem de greu. I-am scris mareşalului Şapoşnikov, care a fost ministrul Apărării al CSI, de la puci până la crearea armatei ruseşti, în mai 1992. Am fost cândva subalternul lui şi, datorită acestei relaţii, ne-a permis să vedem în ce garnizoane se aflau ofiţerii moldoveni. L-am trimis pe colonelul Grigore Bubulici să cutreiere fosta URSS şi să-i convingă pe unii ofiţerii moldoveni să se întoarcă acasă.

Şi ce tehnică militară aveam?

O parte din armamentul şi muniţiile care se aflau pe teritoriul RSSM a rămas - brigada de artilerie grea de la Ungheni, câteva unităţi la Bălţi şi Chişinău. Aveam aruncătoare de mine antitanc, tunuri de calibru mare, câteva helicoptere, avioane de vânătoare.
Unii colegi de-ai dumneavoastră spun că a fost evacuată multă tehnică în Rusia, aşa au plecat tancurile de la unitatea de pe strada Vasile Lupu de la Buiucani. Nu este adevărat. Noi n-am moştenit tancuri. Cele din garnizoanele Bălţi, Floreşti şi Cahul s-au retras la începutul anilor '90 în Ucraina şi la Tiraspol. La Buiucani a fost un regiment de aeropurtate (desant), iar acolo erau TAB-uri. E adevărat că în '89-'91 tehnică militara a fost retrasă masiv din Moldova.

Cine a dat voie ca această tehnică să plece din ţară?

Cine ne întreba? Eram în Uniunea Sovietică şi ce vroiau aceea făceau. Cum puteam să ne opunem? Alta e că atunci când s-a destrămat URSS, toate unităţile şi structurile militare care se aflau pe teritoriul statelor CSI - Ucraina, Belarus, ţările din Asia Mijlocie - au rămas acolo, dar nu au fost subordonate armatei ruse, aşa cum s-a procedat la noi.

La noi de ce s-a întamplat altfel?

Întrebaţi-l pe Snegur, care e tare supărăcios, de ce a mers pe mâna unor sfetnici precum Nicolae Chirtoacă, Pavel Creangă şi alţii. Eu nu mai eram în funcţie.

Unde a fost calcâiul lui Ahile în războiul de la Nistru?

Vârful aisbergului a fost la Tighina, unde s-a implicat direct Armata a 14-a, conform deciziei comandantului districului militar Odesa şi cu consimţământul ministrului Apărării al Rusiei din timpul respectiv Graciov. Acolo a fost implicată şi artileria, şi tancurile, şi brigăzi de mine.

Şi la Tighina s-au comis cele mai multe erori.

Războiul nu e nuntă, acolo pleacă oamenii şi mor. Sigur că se fac şi o mulţime de greşeli, mai ales atunci când nu există o structură închegată şi când nu eşti pregătit de război. Nu pot să învinuiesc pe cineva pentru că luptam împotriva unei armate imperiale. Numai intervenţia structurilor politice din Occident a oprit măcelul de pe Nistru.

Putea fi şi mai grav?

În 2005 m-am întâlnit cu generalul Graciov, cu care am învăţat împreună la Academia Marelui Stat Major General de la Moscova. Mi-a spus: „Tâmpiţii aştia de politicieni au făcut prostii, noi nu puteam face nimic, eram soldaţi şi am executat nişte ordine". Zice: „Aveam la acea vreme pe masă un decret al lui Elţîn care ordona să introducem Armata a 14-a şi să ne poziţionăm la frontiera firească a URSS, la Prut". Dar sfârşitul a fost altul, pentru că Occidentul a văzut că aici poate fi un buboi destul de mare. Asta mi-au spus generalii americani Lesly Clark şi John Reppert. Numai după aceea Snegur a fost chemat la Moscova şi a semnat armistiţiul de pace.

GALERIE FOTO Am intrat în războiul din 1992 cu scuturi şi bastoane