EDITORIAL Politicienii nereciclabili
0În 1989, schimbarea la Chişinău a fost posibilă graţie reformelor iniţiate la Moscova de către Mihail Gorbaciov. Un rol important au avut atunci studenţii sau proaspeţii absolvenţi ai facultăţilor umanitare, dar nu numai, grupaţi în mai multe cenacluri şi cluburi culturale.
Cel mai cunoscut a fost cenaclul ce purta numele lui Alexe Mateevici. Poeţi, scriitori, jurnalişti şi istorici au preluat ulterior conducerea mişcării naţionale a românilor basarabeni, principala structură a acesteia fiind Frontul Popular din Moldova, creat în 20 mai 1989. Frontul era condus în prima etapă de Ion Hadârcă, scriitorul care era un rival serios pentru liderii Partidului Comunist al Moldovei. De aceea, la şedinţa din 25 iulie 1989 a Biroului Politic al CC al PCM, Snegur este propus candidat la funcţia de preşedinte al Sovietului Suprem al RSSM, tocmai pentru că el putea fi un concurent redutabil pentru contracandidatul din partea din partea Frontului Popular, Ion Hadârcă.
Ulterior, în 1990, din anumite motive, Hadârcă se va retrage de la conducerea FPM şi noii lideri ai formaţiunii vor deveni oameni aproape necunoscuţi anterior, ca Iurie Roşca. Îmi aduc aminte de un interviu acordat de Roşca în 1989 televiziunii şi am avut un sentiment de îngrijorare să aflu că printre cei de la conducerea Frontului Popular erau asemenea persoane. Era cu barbă, într-o încăpere luminată prost, şi acest lucru a adăugat o notă tristă acelui interviu şi personaj.
Mai târziu, presimţirea mea avea să se adeverească, dar a trebuit să treacă multă vreme. A mai trebuit să treacă un deceniu, iar pentru mulţi chiar un deceniu şi jumătate, ca să se înţeleagă cine e personajul. Retrospectiv, constat că pe unii i-a fascinat, pe alţii i-a hipnotizat de-a binelea, din rândurile acestora făcând parte mulţi ziarişti cu renume pe care-i are astăzi Republica Moldova.
Prima alianţă deschisă cu comuniştii, în 1999, când a fost demis guvernul condus de Ion Sturza, a fost un semnal foarte clar cine este personajul. După câţiva ani însă, aveam să uităm isprava acestuia, adunându-ne cu toţii în „orăşelul libertăţii", mulţimea scandând lozinci anticomuniste şi anti-Voronin, şi revoltându-ne că a fost răpit Cubreacov. Acum ştim că a fost o înscenare, dar atunci credeam în sinceritatea „marelui combinator". Abia după votul din 2005, am început să deschidem ochii şi să ne dăm seama ce monstru a crescut societatea noastră. E adevărat că atunci pentru Voronin a votat Filat, Diacov şi alţii, dar era firesc ca resentimentele să se îndrepte anume spre Roşca, pentru că de la el ne aşteptam cel mai puţin la aşa ceva.
La fel de târziu, şi cei din România au înţeles cu cine au de-a face. Monopolizase mişcarea naţională şi a crezut că este de neînlocuit. Nu a fost să fie. În 2009, electoratul său fidel i-a dat vot de blam. Acum, la sfârşitul lui ianuarie 2012, încearcă să revină în marea politică, fiind susţinut de o mână de fanatici care i-a mai rămas. Ieşirea la rampă, din nou, şi-a pregătit-o minuţios, fiind în ultimul an un invitat aproape permanent al unor posturi de televiziune, mai ales la Publika. Tot acolo au mare trecere şi alţi colegi de-ai săi şi nu am înţeles de ce li se făcea şi li se face atâta cinste. Ar fi o ipoteză interesantă dacă cineva a vrut astfel să-l discretizeze mai mult decât a făcut-o el însuşi prin comportamentul şi acţiunile sale. Aşa sau nu, nu cred că asemenea politicieni mai pot fi reciclabili. Locul lor este la lada de gunoi a istoriei noastre recente.