Capul lui Lenin sau Europa fără vize

De aproape o săptămână, avem preşedinte. Şi multe speranţe. Una dintre acestea ţine de faptul că „povestea de succes Republica Moldova" încă mai poate deveni realitate - fie şi cu o mare întârziere, fie şi nu în formula pe care am visat-o acum aproape trei ani când, după un fel de revoluţie şi nişte anticipate, la putere veneau „ai noştri".

Sau cei care se dădeau drept „ai noştri" şi care, în schimbul voturilor noastre, ne promiteau marea şi sarea... europeană. Căci, după opt ani în care au tot încercat să-i europenizeze pe comuniştii din fruntea Moldovei, oficialii de la Bruxelles erau fericiţi să aibă în calitate de parteneri de dialog la Chişinău nişte politicieni descuiaţi la minte, pe care nu trebuia să-i convingi de beneficiile integrării europene...
Circul „democratic" ce a urmat - cu liderii AIE 1 şi, apoi, AIE 2 în roluri principale - a cam tăiat din optimismul europenilor. De optimismul nostru, al cetăţenilor Republicii Moldova, nici nu mai vorbesc. Însă de vinerea trecută, cică, oficialii occidentali sunt iarăşi fericiţi când aud de Moldova. Europa e gata din nou să-şi deschidă larg braţele şi să se lase convinsă de şansa la viaţă a poveştii noastre de succes. Dar Europa nu-i naivă, ca să nu zic proastă. Nu se lasă sedusă cu vorbe de dor şi promisiuni.
Ea vrea dovezi. Nu doar la nivelul declaraţiilor oficiale. Şi dacă ni se spune, de exemplu, cu text deschis, că fără legea antidiscriminare nu pupăm regimul fără vize, de ce dragii noştri guvernanţi se fac a nu auzi acest lucru? Ca să nu piardă simpatia evlavioaselor babe votante şi eventuala blagoslovire electorală din partea unor marcheli? Nu ar fi mai înţelept să explice, pe înţelesul acestor babe, că adoptarea legii antidiscriminare nu înseamnă transformarea Republicii Moldova în Sodoma şi Gomora, ci asigurarea unor drepturi egale pentru toţi oamenii - că-i ţigan, musulman, homosexual, bolnav mintal sau moldovean statalist sănătos creştin familist exemplar...
Şi nu doar de dragul liberalizării regimului de vize trebuie să ne obligăm să fim toleranţi. Ci, întâi de toate, pentru asanarea societăţii noastre. Or, la noi, de multe ori, lucrurile anormale sunt percepute ca ceva normal şi viceversa. Ce crede, bunăoară, despre noi, un european care-l aude pe primarul de Leova cum spune calm, la televizor, cât de necesar era să fie împuşcaţi cu cruzime, în plină stradă, în văzul tuturor, zeci de câini şi pisici fără de stăpân... spre binele locuitorilor urbei? Cum să-i explici europeanului că pe mulţi dintre edilii noştri nu asta îi şochează, ci faptul că a fost decapitat monumentul lui Lenin de la Donduşeni? Preşedintele acestui raion mai nu plângea alaltăieri în faţa camerei de luat vederi, vorbind despre vandalizarea „monumentului de cultură"! Şi toate astea se întâmplă într-o ţară care (spune că) se visează în UE, dar care nu este capabilă să se debaraseze de primitivism şi de balastul care ne ţine captivi în menghina trecutului sovietic.

„Dacă nu se găseşte cel care i-a rupt capul lui Lenin de la Donduşeni, înseamnă că a fost mâna Celui de Sus", scria ieri pe Facebook un bun şi foarte spiritual prieten diplomat. Eu l-aş invoca pe Cel de Sus ca, alături de capetele rupte ale unor lideri morţi inutili şi chiar nocivi, să le lumineze minţile celor vii. În caz contrar, degeaba mai nutrim speranţa să fim colegi de uniune cu europenii sau, cel puţin, oaspeţi fără vize ai acestora. De ce şi-ar dori ei aşa ceva?!