Siria are nevoie de un Mandela

Cum Assad a rămas de neclintit în urma revoltelor şi sancţiunilor, singura şansă pe care o are Siria pentru democraţie rămâne la masa negocierilor.

În centrul Damascului, unde tinerii activişti neînarmaţi discută despre următorul protest faţă de regimul Assad, domină o atmosferă de hotărâre şi de entuziasm. E nevoie de un curaj enorm pentru a participa la o demonstraţie.  Rişti să fii arestat, torturat sau chiar împuşcat. Populaţia este scandalizată de violenţa de care dă dovadă regimul. Oamenii sunt solidari cu oraşele Homs şi Idlib, unde, pentru moment, rezistenţa a fost oprimată. Dar când îi întrebi pe sirieni dacă ei cred că este iminentă căderea regimului, starea lor de spirit se schimbă brusc; devin pesimişti. 

Vor face sancţiunile diferenţa? Puţin probabil. Interdicţia de călătorie impusă de Uniunea Europeană lui Assad şi familiei sale reprezintă un inconvenient minor pentru liderul sirian, în timp ce interdicţiile impuse companiilor europene care lucrează în sectorul petrolier din Siria şi embargoul pe exporturile de petrol afectează milioane de oameni.
Consiliul Naţional Sirian vrea o intervenţie NATO în stil libian, iar în oraşele bombardate, cum ar fi Homs, oamenii vor ajutor militar. La Damasc însă, unde criticii regimului pot cântări cu mai mult calm opţiunile, mai nimeni nu vrea forţe străine. 

Locuitorii Damascului care nu au trecut încă de partea niciunei tabere văd dialogul între opoziţie şi guvern ca fiind singura speranţă. Purtătorul de cuvânt al Ministerului sirian de Externe spune că „este nevoie de dialog". „E nevoie de un Nelson Mandela care să poată spune «Am suferit. Am fost în închisoare, dar sunt dispus la negocieri»."

Dar dacă guvernul este pregătit pentru o trecere reală la o democraţie pluralistă va deveni clar numai în cazul în care Annan va avea succes în negocierile demarate.