Războiul din Caucaz. Pe noua frontieră, soldaţii armeni şi azeri se supraveghează din nou: „Nu sunt mulţumit de finalul războiului”

Jorik Grigorian a pierdut şapte hectare din livada sa de rodii. La Berdaşen, în estul regiunii Nagorno-Karabah, linia de demarcaţie între forţele azere şi cele armene a fost fixată la 50 de metri de terenul său agricol.

Aici, în districtul Martuni, trupele armene au fost nevoite să se retragă cinci kilometri pe măsura înaintării celor azere în şase săptămâni de război, până la acordul de încetare a focului din 9 noiembrie, semnat sub condiţiile ruse, destul de grele Erevan.

La capătul livezii de rodii a lui Jorik Grigorian se află drumul care leagă Martuni de Agdam, un district situat mai la nord intrat sub controlul Azerbaidjanului. Doar militarii şi câţiva agricultori din zonă mai folosesc acest drum, transmite AFP.

La 50 de metri de drum, steagul azer flutură falnic pe un stâlp electric sub care este instalat un post de gardă improvizat, format dintr-un cort şi câteva anvelope puse una peste alta ca barieră de protecţie pentru o mână de soldaţi.

De partea cealaltă a drumului, circa 15 militari armeni au ridicat un post de gardă la fel de rudimentar.

Armenii şi azerii se supraveghează reciproc, fără semne vizibile de tensiune.

„Soldaţii noştri sunt aici, pe această poziţie. Acolo stau azerii”, arată Mişik Grigorian, în vârstă de 45 de ani, ofiţerul care comandă postul. „Nu avem nicio problemă acum (cu azerii, n. red.), dar suntem pregătiţi să ne apărăm pământul”, dă asigurări el.

La 200 de metri distanţă pe drumul de asfalt, soldaţii ruşi, aduşi în zonă sub formula de „pacificatori”, ţin o barieră. Baza lor este mai substanţială şi flancată de blindate.

Noua frontieră este delimitată cu stâlpi de lemn de un metru înălţime şi vopsiţi cu alb şi roşu. Stâlpii sunt dispuşi la o distanţă de 20 de metri unul de celălalt.

În livada de rodii a lui Jorik Grigorian, în vârstă de 73 de ani, culesul este în toi. Circa 20 de bărbaţi din sat varsă fructele roşiatice în saci mari pentru a fi transportate la Erevan, capitala Armeniei.

„Îngrijorat de viitor”

Deşi spune că nu îi este frică de nimic, Jorik Grigorian se declară totuşi „îngrijorat de viitor”.

Cei trei nepoţi ai săi serveau în armată când a izbucnit războiul, la sfârşitul lui septembrie. Unul dintre ei a fost ucis în lupte, iar altul a fost rănit şi spitalizat la Erevan. Cel de-al treilea a scăpat nevătămat.

„Nu sunt mulţumit de finalul războiului, deoarece am pierdut atâţia soldaţi şi atâtea teritorii”, spune cu amărăciune septuagenarul.

Puţin mai la sud, în apropierea drumului, circa 20 de tineri soldaţi armeni stau de pază. Ei veghează în spatele unui terasament lung şi înalt de peste doi metri. Au între 18 şi 20 de ani.

Minas, născut la Erevan, a emigrat în Crimeea, peninsula ucraineană anexată de Rusia în 2014, dar s-a întors în Armenia la începutul războiului, ca să îşi apere ţara. De atunci, nu şi-a mai dat jos uniforma, la fel ca şi camarazii săi.

Întrebat despre sfârşitul ostilităţilor, el spune că „regretă”. „Dar era dificil, nu aveam mijloace ca să luptăm”.

El îşi aminteşte despre drone înarmate care au atacat multe dintre poziţiile armene. Povesteşte şi despre bătălia de la Djebrail auzită de la un amic: „În primele zile, au văzut zeci de tancuri şi mulţi oameni îndreptându-se spre ei. Au fost copleşiţi, era imposibil să rezişti”.

Mulţi dintre camarazii săi au murit pe front. El se află încă în faţa azerilor, pentru 35.000 de drame (aproximativ 60 de euro) pe lună. Acum, spune Minas, el şi camarazii săi nu vor decât „să doarmă liniştiţi” şi să ştie când îşi vor putea revedea familia. Minas ar trebui să se căsătorească, dar încă nu ştie când va putea.