Războiul ayatolahului cu Ahmadinejad
0O luptă pentru supravieţuire politică s-a declanşat în ultimele luni între elitele clericale din jurul ayatolahului Khamenei şi facţiunea pro-Ahmedinejad. Are pe cine paria Occidentul în bătălia pentru supremaţie?
În ultimele luni, presiunea asupra grupului din jurul preşedintelui Ahmadinejad -considerat „deviaţionist”- a crescut. Vali Nasr, până recent consilierul lui Richard Holbrooke, emisar special al SUA pentru AfPak, crede că cei doi versanţi ai puterii iraniene sunt angajaţi într-o competiţie pentru reinterpretarea adevărurilor fondatoare (a „Khomeinismului”): „reinterpretarea ideologiei fundamentaliste şiite care a inspirat Revoluţia Islamică din 1979”.
Nasr spune că moartea lui Khomeini (liderul Revoluţiei), în 1989, a condus la o veritabilă despărţire a apelor ideologice: pe de o parte, conservatorii reuniţi în jurul ayatolahului Khamenei, au construit o teocraţie autoritară condusă de un lider suprem, dar deschisă către o economie cu un sector privat activ; de cealaltă parte, aripa „iacobină” adeptă a activismului revoluţionar, dar orientată spre o economie socialistă a fost, atunci, marginalizată, pentru a reveni la sfârşitul anilor ’90, deghizată sub eticheta „reformismului”.
Pe acest fundal apare, în 2005, Ahmadinejad cu o cale de mijloc: „un program care combină fundamentalismul religios cu naţionalismul iranian şi populismul economic”. Alegerile din 2009 au arătat o creştere a popularităţii platformei reformiste şi au expus o criză de legitimitate deopotrivă, a lui Ahmadinejad, dar şi a lui Khamenei (marii aliaţi de conjunctură ai acelui moment). Acuzaţiile de fraudă electorală au mobilizat, atunci, milioane de oameni în stradă.
Însă odată depaşită ameninţarea „reformistă”, ciocnirea dintre dintre Ahmadinejad şi ayatolah nu mai putea fi amânată: în esenţă, agenda lui Ahmadinejad ameninţă amploarea puterii şi privilegiilor dobândite anterior de teocraţie. Aşa cum se prezintă astăzi, statul iranian este în mâna clerului. Ceea ce vrea Ahmedinejad, însă, este inversarea balanţei de putere în favoarea statului secular. De fapt, în această logică, statul ar trebui să preia atribuţiile clerului. Ar fi sfârşitul supremaţiei liderului religios. O perspectivă altfel în ton cu „ambiţiile bonapartiste ale Gărzii Revoluţionare”. Şi totuşi, ce ar însemna o victorie marca Ahmadinejad? Un stat cu o ideologie de extremă dreaptă: ”naţionalist, fundamentalist, populist şi dominat de un militarism asemănător Japoniei anilor 30”, crede Vali Nasr. Dimpotrivă, o victorie a clericilor conservatori ar face regimul iranian mult mai vulnerabil în faţa reformiştilor.
Lecturi suplimentare:
• „Showdown in Teheran” de Vali Nasr, Foreign Policy (23 iunie 2011)
• „Ahmadinejad vs. The Ayatollah” de Abbas Milani, The National Interest (21 iunie 2011)
• O versiune contrară interpretării lui Vali Nasr - ”Ahmadinejad’s Fall, America’s Loss” de Suzanne Maloney (Brookings Institution) si Ray Takeyh (Council on Foreign Relations), New York Times (15 iunie 2011)