Misterul coşciugelor atârnate din Filipine. Tradiţia în care oamenii sunt înmormântaţi în aer

Într-un sat din Filipine are loc o tradiţie ciudată de înmormântare: coşciugele sunt atârnate deasupra unei prăpastii, iar când sforile se şubrezesc acestea se prăbuşesc în abis, făcând loc unei noi „generaţii“ de sicrie.

În Filipine, într-un sat izolat, există o tradiţie ciudată, au aflat o femeie şi soţul ei care au ajuns în zona respectivă. Sicriele, în loc să fie înmormântate, atârnă pe marginea unei râpi, formând un cimitir aerian, notează publicaţia „Seeker“. 

Imaginile din satul Sagada, din provincia nordică Luzon, au fost realizate de Madeline Deaton, o britanică aflată într-o călătorie în jurul lumii împreună cu soţul ei.

Femeia spune că drumul spre Sagada este foarte lung şi periculos, însă merită. Ea îşi aminteşte cât de prietenoşi sunt oamenii de acolo, cât de curat este aerul şi cum totul miroase a brad. Ea a călătorit spre sat tocmai pentru că auzise de tradiţia ciudată practicată de tribul Igorot.

Sicriele sunt atârnate în prăpastia numită „Valea Ecourilor“, într-un loc în care soarele aproape că nu ajunge, atmosfera fiind destul de sumbră. Cadavrele sunt „îngropate“ în aceste coşciuge aeriene pentru a fi mai aproape de spiritele strămoşilor.

Din punct de vedere istoric, oamenii îşi ascundeau morţii pentru a-i ţine departe de vânătorii triburilor învecinate, care veneau şi le luau capetele. Această tradiţie a ţinut până în anii '70. Tinerii vecini trebuiau să-şi dovedească curajul luând capul unui mort, după aceea primind un tatuaj prin care erau identificaţi ca războinici ai tribului. 

Sicriele atârnate sunt o tradiţie a poporului Igorot de peste 2.000 de ani, dar nu reprezintă o permanenţă. Coşciugele sunt atârnate doar cu viţe, care într-un final vor ceda, lăsându-le să cadă şi făcând loc pentru următoarea „generaţie“ de cadavre.

De asemenea, coşciugele sunt mult mai mici decât unele tradiţionale, deoarece tribul Igorot îşi „îngroapă“ morţii în poziţie fetală. Ei cred că oamenii trebuie să părăsească lumea în acelaşi mod în care au intrat în ea, conchide „Seeker“.