Israelul întrevede oportunitatea de a schimba echilibrul de putere în Orientul Mijlociu. Ce spune istoria

Premierul israelian Benjamin Netanyahu percepe probabil o oportunitate pentru o reconfigurare fundamentală a puterii în Orientul Mijlociu și pornește de la asumpția că Hezbollah a suferit o rană mortală prin asasinarea liderului grupării, scrie CNN. 

Uciderea liderului Hezbollah, Hassan Nasrallah, reprezintă un pas către schimbarea „echilibului de putere în regiune în anii următori”, a declarat sâmbătă premierul israelian Benjamin Netanyahu.

Începând din 17 septembrie, Israelul a dat lovituri în serie grupării militante susținute de Iran: a început cu exploziile de pagere și walkie-talkie, a continuat cu atac aerian masiv în sudul Beirutului (în urma căruia a fost ucis comandantul superior Ibrahim Aqil, urmat, trei zile mai târziu, de pornirea unei campanii brutale de bombardamente. Până vineri seara – când Nasrallah însuși a fost eliminat într-un bombardament - conducerea superioară a Hezbollah a fost aproape eliminată

Pe de altă parte, istoria recentă oferă doar lecții dureroase pentru liderii israelieni – și nu numai – ce nutresc ambiții mari pentru schimbări tectonice în Liban și în Orientul Mijlociu.

În iunie 1982, Israelul invada Libanul în scopul de a zdrobi Organizația de Eliberare a Palestinei. Dincolo de asta, spera să formeze un guvern maleabil dominat de creștini la Beirut și să alunge forțele siriene din țară.

N-a reușit să atingă niciunul dintre aceste trei obiective. Cu toate că grupurile armate palestiniene din Liban au fost silite să părăsească țara în baza unui acord intermediat de americani, obiectivul de a anula aspirațiile naționale palestiniene a eșuat. 

Cinci ani mai târziu, izbucnea Prima Intifada palestiniană, mai întâi în Fâșia Gaza, după care s-a extins în Cisiordania. Astăzi, palestinienii sunt la fel de neclintiți și de nerăbdători ca întotdeauna în ceea ce privește respingerea ocupației israeliene.

La momentul invaziei, principalul aliat al Israelului în Liban era Bashir Al-Gemaiel, un lider al miliției creștine maronite. Acesta fusese ales de parlament, dar înainte de a-și prelua funcția a fost asasinat într-o explozie masivă în estul Beirutului.

A fost înlocuit de fratele său, Amin, care, încurajat de SUA, avea să semneze în mai 1983 un acord cu Israelul privind stabilirea unor relații bilaterale, de intrare în normalitate. Dar s-a lovit de opoziție intensă și guvernul său a căzut în câteva luni, iar acordul anulat.

SUA, care au desfășurat trupe la Beirut după masacrele de la Sabra și Shatila (septembrie 1982), s-au retras în octombrie 1983 după bombardamente asupra ambasadei sale.

A reizbucnit războiul civil libanez, care avea să dureze mai bine de șase ani.

Forțele siriene, intrate în Liban în 1976 ca „forță de descurajare” sub un mandat al Ligii Arabe, au părăsit țara abia în ​​2005, după asasinarea fostului prim-ministru Rafiq Al-Hariri.

Dar poate cea mai importantă consecință a invaziei israeliene a Libanului a fost nașterea Hezbollah. Aceasta a pornit un război de gherilă necruțător care a obligat Israelul să se retragă unilateral din sudul Libanului – este semnificativ faptul că a fost prima și singura dată când o forță militară arabă a forțat Israelul să se retragă de pe pământ arab.

Cu ajutorul Iranului, această nouă grupare s-a dovedit a fi mult mai sângeroasă și mai eficientă decât militanții palestinieni pe care Israelul îi alungase până atunci cu succes.

Hezbollah a luptat apoi cu Israelul în războiul din 2006, iar în anii următori n-a făcut decât să-și sporească puterea, cu un ajutor semnificativ din partea Iranului.

Astăzi, Hezbollah este schilodită și în haos, fiind foarte limpede că este infiltrată de informațiile israeliene – și totuși, ar fi prematur să îi scriem epitaful.

Dincolo de Liban și Israel, există exemplul invaziei Irakului de către SUA în 2003, reprezentând o lecție cu privire la roadele unui orgoliu nemăsurat. Pe măsură ce armata irakiană s-a prăbușit și trupele americane alergau la Bagdad, administrația George W. Bush era animată de fantezii potrivit cărora  căderea lui Saddam Hussein ar duce la răsturnarea regimurilor din Teheran și Damasc, dând un impuls  democrațiilor liberale în întreaga regiune.

În schimb, ocupația SUA a Irakului a degenerat într-o baie de sânge a violenței sectare, în care SUA au plătit scump iar poporul din Irak și mai mult. Uciderea lui Saddam Hussain a permis Iranului să-și răspândească influența chiar în miezul establishmentului politic din Bagdad. Al-Qaeda, zdrobită de invazia condusă de SUA a Afganistanului, a renăscut în triunghiul sunnit al Irakului și, în cele din urmă, a luat forma Statului Islamic din Siria și Irak.

Secretarul de stat american de atunci, Condoleezza Rice, în timpul războiului Israel-Hezbollah din 2006, a făcut observația că toate vărsările de sânge și distrugerea la care lumea era martoră reprezentau „durerile de naștere ale noului Orient Mijlociu.”