Ce e mai neliniştitor: iliberalismul lui Orban sau ce avem în democraţiile liberale?

Ce anunţă Viktor Orban este neliniştitor – conchid interlocutorii nemţi şi autorii români care au contribuit la dosarul „Să ne temem de iliberalismul lui Orban?”. Dar cât de liniştitoare sunt evoluţiile democraţiilor pe care le credem liberale? De pildă, colonizarea lor de către insidioase grupuri de interese, mai mult sau mai puţin legitime, mai mult sau mai puţin benigne? Societatea civilă trebuie să facă un lobby civic pe măsură.

Notă introductivă la ediţia FP România nr. 42 (octombrie/ noiembrie 2014)

Colegii de la Washington au pus pe coperta ediţiei internaţionale o lucrare grafică de colecţie (în ediţia română o găsiţi la pag. 59) – cu referire la intriganta descriere pe care David Rothkopf, şeful FP Group, o face funcţionării administraţiei Statelor Unite; încă o dată, FP adaugă masiv la o cunoaştere intimă în România a principalului său aliat strategic, mai ales în materie de politică internaţională. 

La Bucureşti, am realizat, din nou, nu unul, ci două subiecte direct importante pentru publicul român, aşadar mai potrivite pentru coperta ediţiei noastre.

Am căutat o explicitare cât mai detaliată a ideilor din discursul pe care premierul maghiar l-a ţinut în toiul verii în ţara noastră – cel cu fundătura în care au ajuns democraţiile liberale şi cu răsăritul unei epoci i-liberale (neliberale, non-liberale, s-a mai tradus, dar am preferat demontarea noţiunii în locul expedierii ei prin aproximare). Explicaţiile extinse pe care ni le-a dat György Schöpflin, politolog maghiar şi europarlamentar al FIDESZ, sunt o lectură relevantă nu doar în România (le vom publica online şi în engleză, alături de alte articole româneşti din revistă). Ce anunţă Viktor Orban este neliniştitor – conchid interlocutorii nemţi şi autorii români care au contribuit la dosarul „Să ne temem de Ungaria lui Orban?”.

Dar cât de liniştitoare sunt situaţiile pe care le contestă partidele bine înşurubate la putere la Budapesta? De pildă: „Într-o ţară săracă în capital, libertatea pieţei creează situaţii în care actorul mai puternic este capabil să pună actorul mai slab în poziţii secundare, în timp ce distruge valoare.” Cum niciun partid mare şi tare din România nu atacă această temă, înseamnă că nu suntem afectaţi de aşa ceva – sau e doar negare, ocultare?

Înainte de a ne teme de o (r)evoluţie i-liberală, să privim în ochi „democraţiile liberale” în care ne place să credem că trăim. Şi dacă inamicii democraţiei nu acţionează (doar) la Moscova, Beijing, Ankara ori Budapesta, ci chiar în tabăra noastră? Când marea naţiune americană, cu vasta ei pepinieră de resurse umane, nu găseşte alţi prezidenţiabili decât pe fiul unui fost preşedinte ori pe soţia unui alt fost preşedinte, cum să mai reprobăm încuscririle la vârf din România? Când fiul vicepreşedintelui SUA aterizează într-o companie de energie din Ucraina cea proaspăt democrată, de ce ne-ar surprinde că ministrul român al Energiei se ocupa anterior de relaţia Petrom cu Guvernul? Mai reprezintă, atunci, aşa-numitele „democraţii liberale” voinţa vreunui popor – sau doar a unor insidioase grupuri de interese, mai mult sau mai puţin legitime, mai mult sau mai puţin benigne? (În articolul despre oraşele-charter găsiţi o altă reflecţie, încă doar schiţată, despre viitorul unor societăţi puse sub guvernarea unor afacerişti străini – o idee potenţial bună care, însă, riscă să devină concesionare de populaţii, prin cârdăşia corupţiei interne cu cea externă.) Într-una dintre scrisorile de la cititorii americani publicate în această ediţie scrie: „Ce se poate face pentru a evita ca eşecul continuu al adevăratei democraţii pluraliste să prindă rădăcini în SUA, unde există doar două partide politice viabile, fiecare reprezentând largi interese similar înrădăcinate? Cum pot avea loc progrese durabile în rezolvarea lungilor crize ale Americii – în materie de sănătate, educaţie, sărăcie şi încarcerare în masă – fără apariţia unei forme cu adevărat mai democratice de politică?” La ce bun să ne mai întrebăm, atunci, de ce sistemul politic din România arată ca o mare famiglie, capabilă să proiecteze la vârf mai ales reprezentanţi ai unor insidioase grupuri de interese, mai mult sau mai puţin legitime, mai mult sau mai puţin benigne. Ce urmează după negare? Furii politice, furii stradale? Bulgarii au cerut în stradă funcţionarea utilităţilor în regim non-profit – populiştii maghiari promit s-o implementeze. 

Şi predarea religiei în şcolile publice, din România sau nu, ce treabă are cu toate acestea? Este un caz de aceeaşi speţă: cine conduce societatea, cum şi spre ce. Dezbaterea din România asupra neaşteptatului rol al Bisericii Ortodoxe în treburile statului post-comunist – român, nu rus – este la fel de ineficientă ca şi cea despre colonizarea sistemului politic post-decembrist de către insidioase grupuri de interese, mai mult sau mai puţin legitime, mai mult sau mai puţin benigne. Conducerile partidelor româneşti practică aceeaşi habotnicie de paradă, după cum joacă pentru aceiaşi actori economici. Democraţiile liberale permit, însă, particulelor din societatea civilă care socotesc că ţara este şi a lor să se manifeste public agregat, durabil şi răspicat. În actuala fază de dezvoltare a democraţiilor liberale o fi nevoie şi de un „lobby civic”, pe lângă Legislativ şi Guvern, la fel de sistematic ca şi al celorlalte grupuri de interese – unul fiind Biserica. În această ediţie oarecum aşa ceva au făcut 14 profesionişti, şi cetăţeni, români, dintre aceia care ar trebui consultaţi, şi ascultaţi, în stabilirea politicilor publice. De citit, cu ochii larg deschişi.