Asemănările războiului din Ucraina cu cel din Peninsula Coreea din anii '50. Ce șanse sunt ca cel de la granițele României să se încheie la fel?

„După un an de lupte brutale, în care mii de vieți au fost pierdute, infrastructura civilă distrusă și iar pagubele sunt incredibile, războiul pare să fi a ajuns într-un impas. Niciuna dintre părți nu va accepta un acord negociat. Pe câmpul de luptă, armatele se bat pentru mici fâșii de teritoriu, cu un cost teribil. Amenințarea escaladării nucleare plutește în aer“.

Asta nu este descrierea războiului din Ucraina de astăzi; este descrierea situației războiului din Peninsula Coreeană în 1951. Nu există două războaie exact la fel, desigur. Dar în lunga istorie a măcelului, un război se aseamănă cu actuala baie de sânge din Ucraina: războiul din Coreea din 1950-1953, unde sud-coreenii și aliații lor, în frunte cu Statele Unite, s-au luptat împotriva împotriva trupelor nord-coreene și chineze, susținute de Uniunea Sovietică. Există tot felul de lecții de învățat din acest conflict. Dar cel mai important ar putea fi cum s-a terminat, scrie Serghei Radcenko, istoric al Războiului Rece, în The Times.

În Ucraina, încheierea războiului pare departe. Pentru Rusia, victoria ar presupune cel mai probabil acapararea teritoriului ucrainean care pretinde ca fiind al său. Pentru Ucraina, nimic mai puțin decât alungarea trupelor ruse din țară – inclusiv din Crimeea – nu va fi suficient. Niciuna dintre părți nu este interesată de negocieri și este greu de văzut cum s-ar ajunge la un acord de pace.

În Coreea, situația a fost similară: nici nord-coreenii, nici sud-coreenii, nici sponsorii lor nu s-au grăbit să pună capăt războiului. Însă conflictul – care s-a soldat cu până la trei milioane de vieți și a distrus orașe întregi – a scăzut treptat, ducând la o încetare a focului și o divizare temporară a Peninsulei Coreene care s-a dovedit mai durabilă decât și-ar fi putut imagina oricine la acea vreme. În cele din urmă, un război în impas s-a dovedit preferabil alternativelor.

Stalin a dezlegat câinii războiului

Decizia de a începe războiul din Coreea a fost luată de un singur om: Iosif Stalin, liderul Uniunii Sovietice. După ce a respins inițial cererile dictatorului din Coreea de Nord, Kim Il Sung, de a invada Sudul, Stalin s-a răzgândit în ianuarie 1950. Motivele au fost duble. În primul rând, odată cu încheierea iminentă a Tratatului de alianță chino-sovietic, care avea să fie semnat la Moscova la 14 februarie 1950, Stalin știa că poate conta pe chinezii să participe la război, dacă era necesar.

În al doilea rând, și de importanță potențial mai mare, au fost semnalele înșelătoare din partea Statelor Unite. Principala a fost celebra declarație a secretarului de stat Dean Acheson din 12 ianuarie 1950, care excludea Coreea din „perimetrul defensiv” al Americii. Combinat cu informațiile interceptate, a fost suficient pentru a-l asigura pe Stalin – greșit, după cum s-a dovedit – că Statele Unite nu vor interveni în Coreea.

Având undă verde pentru a invada, forțele nord-coreene au traversat paralela 38 pe 25 iunie 1950, cucerind în curând Seulul și înaintând într-o măsură care s-ar fi putut termina cu capturarea întregii Corei. Dar o intervenție decisivă a Statelor Unite, sub steagul Națiunilor Unite, a adus pierderi în rândurile nord-coreene și a inversat cursul războiului. La sfârșitul lui septembrie 1950, generalul Douglas MacArthur, responsabil cu efortul de război al Occidentului, a luat decizia de a trece în Coreea de Nord, cu scopul de a elibera jumătatea de nord a țării.

Urmărind aceste evoluții de departe, Stalin i-a îndemnat pe chinezi să se alăture luptei. După câteva ezitări inițiale, Mao Zedong, a cărui victorie comunistă în China venise cu un an înainte, a fost de acord. Chinezii au început să treacă în secret în Coreea de Nord la sfârșitul lui octombrie 1950. Războiul a intrat într-o nouă etapă sângeroasă.

Inițial, „voluntarii poporului” chinez (cum au fost numite aceste trupe chineze) au obținut victorii impresionante, împingând forțele Națiunilor Unite la sud de paralela 38 și recucerind Seulul. Dar impulsul lor nu a durat. Afectată de dificultăți logistice și de bombardamentele americane, ofensiva a încetat până în mai 1951. Dar nici americanii nu au reușit să facă prea multe progrese în lunile care au urmat. Deși cele două părți au purtat mai multe bătălii între 1951 și 1953, războiul practic a stagnat.

Doi ani de război de uzură

În vara anului 1951 era clar că războiul nu se duce nicăieri, dar au mai durat doi ani - punctați de un baraj de artilerie letal peste linia de control și lupte intermitente - înainte ca luptele să se încheie. Între timp, zeci de mii de oameni au fost uciși, iar bombardarea pe scară largă asupra barajelor hidroelectrice din Coreea de Nord de către SUA, a dus la întreruperi complete de electricitate în Nord.

Motivul aparent al întârzierii a fost că mulți prizonieri de război chinezi și nord-coreeni nu și-au arătat interesul să fie schimbați, preferând să rămână la inamic. Dar adevărata problemă a fost reticența lui Stalin de a accepta o încetare a focului. „Nu cred că trebuie să accelerați războiul din Coreea”, i-a scris el lui Mao în iunie 1951. „Un război prelungit, în primul rând, le permite trupelor chineze să-și perfecționeze abilitățile moderne de luptă pe câmpul de luptă și, în al doilea rând, zguduie regimul lui Truman în America și subminează prestigiul forțelor anglo-americane”.

Moartea dictatorului rus a permis armistițiul

Dictatorul a fost perfect fericit să lase războiul să continue. La urma urmei, chinezii, coreenii și americanii dădeau cel mai mare număr de morții. Abia odată cu moartea lui Stalin, în martie 1953, liderii sovietici au reconsiderat întreaga situație și și-au îndemnat aliații spre un acord. Acordul de armistițiu a fost semnat în micul sat Panmunjom la 27 iulie 1953. A fost, în mod esențial, o încetare a focului. Nu a existat nici un tratat de pace, nici un acord negociat. Tehnic, războiul este încă înghețat, neterminat.

Chiar și așa, a urmat o pace incertă și, în mod curios, a ținut. Există indicii că Kim Il Sung s-a gândit la o altă invadare a Coreei de Sud la sfârșitul anilor 1960, când Statele Unite, care se confruntau cu înfrângerea în Vietnam, păreau mai puțin pregătite pentru un nou război în Coreea. Dar nici chinezii, nici sovieticii nu erau entuziaști. Alianța chino-sovietică se prăbușise de mult, iar camarazii de odinioară au purtat chiar un scurt război la frontiera lor în dispută în 1969. În anii 1970, Coreea de Nord a început să rămână substanțial în urmă în competiția economică cu Sudul. Unificarea, dacă ar fi venit, ar fi putut fi doar în condițiile Seulului.

La șaptezeci de ani după armistițiul coreean, dinastia Kim încă conduce Nordul. Regimul dictatorial, acum înarmat cu arme nucleare, este susținut în continuare de China și Rusia și, la rândul său, i-a ajutat pe ruși în războiul din Ucraina furnizând muniție. Xi Jinping probabil nu vrea să vadă că acest război se prelungește la infinit. Cu siguranță ar fi foarte fericit cu o încetare a focului.

Aceasta poate fi, de fapt, soluția preferată în alte zone - cu siguranță în sudul global, care nu vede nimic de câștigat din conflict, dar și prin unele capitale din Occident. Părțile care se opun cel mai clar ideii sunt cele care luptă pe teren: rușii și ucrainenii. Pentru Ucraina, r\care luptă cu o forță de invadare care revendică aproape un sfert din teritoriul său, o astfel de poziție este de înțeles.

Cu toate acestea, dacă niciuna dintre părți nu realizează câștiguri semnificative în lunile următoare, conflictul s-ar putea îndrepta spre o încetare a focului. Ucrainenii, deși poate nu și-au recuperat pe deplin teritoriile, vor fi respins un inamic agresiv. Rușii, la rândul lor, își pot deghiza înfrângerea strategică ca o victorie tactică. Conflictul va fi înghețat, un rezultat departe de a fi ideal, scrie autorul.