Omul de ştiinţă, kurdul şi tatăl: cine se bate pentru preşedinţia Turciei

Turcii ies duminică la urne pentru a-şi alege noul preşedinte. Dintre cei trei candidaţi, unul va deveni al doisprezecelea preşedinte al Turciei şi, totodată, primul preşedinte turc ales de popor şi nu de parlament. Este însă foarte puţin probabil ca alegerile să aducă vreo surpriză.

Trei politicieni se luptă pentru preşedinţia Turciei în alegerile de la 10 august. Dacă niciunul dintre ei nu va obţine o majoritate absolută, un al doilea se va organiza la 24 august. Favoritul în cursa prezidenţială este actualul premier, Recep Tayyip Erdogan, care a dominat sfera politică a Turiciei în ultimii 10 ani. Este probabil ca politicianul în vârstă de 60 ani să câştige alegerile din primul tur. 

Omul de ​ştiinţă 

Ekmeleddin Ihsanoglu a fost secretarul general al Organizaţiei pentru Cooperare Islamică din 2004 până în 2014. Om de ştiinţă, cu o politică moderată, are 70 de ani.

Este considerat principalul candidat de opoziţie, bucurându-se de sprijinul a mai bine de 12 partide de opoziţie, inclusiv a principalelor două grupări: Partidul Republican al Poporului şi Partidul Mişcarea Naţionalistă.

În campania pentru prezidenţiale, Ihsanoglu s-a concentrat pe ideea de unitate şi incluziune socială, promiţând că, dacă va fi ales, va fi „preşedintele tuturor turcilor”. 

Politicianul vorbeşte arabăm engleză şi franceză, a fost născut şi crescut la Cairo - un lucru pe care Erdogan a încercat să-l exploateze în campanie, prin proiectarea ideii că Ihsanoglu nu este „suficient de turc”. Ihsanoglu este un adept al secularismului. 

Kurd​ul

Tânărul politician kurd Selahattin Demirtas este candidatul cotat cu cele mai puţine şanse în cursa pentru preşedinţia Turciei.

El a făcut o vreme parte din partidul de stânga Partidul Democrat al Poporului, pe care l-a părăsit între timp.

Şi-a început cariera politică în 2007. Înainte de asta, se remarcase drept activist pentru drepturile kurzilor din Turcia. Şi-a organizat campania electorală pe apărarea celor oprimaţi, a săracilor, a tinerilor şi a clasei de mijloc. 

Cu toate că nimeni nu se aşteaptă la o victorie, Demirtas a bifat deja o victorie importantă din aceste alegeri - a reuşit să pună drepturile kurzilor pe agenda publică în Turcia, un lucru de neînchipuit în urmă cu doar câţiva ani. Până în 2012, şcolile din Turcia nu aveau voie să predea limba kurdă. 

Demirtas va lua însă o bună parte din electoratul lui Erdogan. Cel puţin 20% dintre kurzii din Turcia - peste 15 milioane - l-au votat în trecut pe actualul premier, considerând că acesta le-a acordat mai multe drepturi.

Pap​a

Sute de mii de turci i-au cerut demisia lui Erdogan în cadrul protestelelor izbucnite vara trecută. L-au numit dictator, iar el a răspuns prin o şi mai mare îngrădire a drepturilor - a interzis adunările în celebra piaţă Taksim - şi cu o intervenţie în forţă, de o violenţă care a stârnit indignare la nivel mondial. Cu toate acestea, discursul său populist, cu o importantă componentă religioasă, rezonează cu o mare parte a electoratului turc. 

Considerat de rivalii politici un autocrat şi un islamist periculos, susţinătorii în numesc „Papa” Erdogan şi-l cataloghează drept erou şi fiu al poporului. Cu toţii cad însă de acord asupra unui singur lucru: Erdogan a transformat dramatic ţara de când partidul pe care-l conduce a venit la putere, în 2002.

Ba chiar există voci care pun reformele făcute de Erdogan pe aceeaşi treaptă cu schimbarea adusă în 1923 de Kemal Ataturk, care a pus bazele Republicii Turcia peste ruinele învinsului Imperiu Otoman. 

„Erdogan vrea să rămână în istorie drept omul care a transformat Turcia într-o putere mondială. Şi vrea să demonstreze lumii întregi că poţi fi o putere globală şi un stat musulman în acelaşi timp”, explică pentru cotidianul britanic „The Telegraph” Henri Barkey, expert cu specializare în Turcia, care activează în cadrul Carnegie Endowment for International Peace. 

Un politician carismatic dar temperamental, Erdogan nu s-a sfiit să-şi asume riscuri. Cel mai important a fost atunci când a ales să conteste puterea exercitată de adepţii secularismului asupra armatei şi a justiţiei, transferând influenţa dinspre elitele urbane, occidentalizate, spre o nouă specie de politicieni reliogioşi.