Mărturia unui corsican supravieţuitor de COVID-19. „Sunt viu. M-au scos din sicriu”

„Sunt viu. M-au scos din sicriu, Merg din nou”, mărturiseşte un veterinar din Corsica, Claude Gatti, contaminat cu noul coronavirus, după ce a ieşit de la reanimare, la Ajaccio, relatează AFP.

La 14 martie, el a fost spitalizat, iar viaţa i-a fost dată cu sus-n jos. ”Am intrat spunându-mi că am să mor în curând şi am recunoscut-o cu amărăciune. Mă gândeam la copiii mei, la toţi cei pe care-i lăsam”.

Cu doar câteva zile mai înainte, acest bărbat în vârstă de 67 de ani încă repeta într-un cor, cu ocazia unei sărbători religioase. Doi dintre membrii corului au fost la o adunare la Mulhouse, fără să ştie că acest oraş din Haut-Rhin devenise unul dintre principalele focare ale epidemiei de covid-19 şi că aveau să-i transmită virusul lui Claude Gatti.

La 17 martie, el şi-a sunat familia chiar înainte să fie intubat, pentru a-şi lua adio. Şansele sale de supravieţuire erau mici. ”Îmi spuneam «bun, voi muri. Totul se reduce acum la a afla cum, când şi cu ce suferinţe». Deci, îmi spuneam «numai să mor repede, acum, să se termine şi să nu se mai vorbească despre asta niciodată»”.

În jurul său, el a văzut toată violenţa acestei lupte disperate între viaţă şi moarte care se dă la reanimare.

”Este îngrozitor! Să vezi oameni... iar apoi să vezi alţii noi”, pentru că alţii au murit, pentru că valul de bolnavi nu slăbeşte.

”Am văzut un cuplu de bătrâni la sosire, cu o mică jucărie de pluş, nişte câini mici... Au murit. Este sfâşietor. Îi vezi (...) şi vezi toată încăpăţânarea personalului. Domnul bătrân era într-o comă şi am văzut zilnic cum îl masau, îl întorceau, îi lubrificau pielea să nu se usuce, îl hrăneau, îi goleau urina, îi puneau perfuzii... Zilnic, zi de zi! Îi priveam cu admiraţie”.

„Tragică, dar frumoasă”

Şi el s-a aflat în comă timp de şase zile.

Claude Gatti se gândeşte la un citat din poetul Charles Baudelaire. ”Îmi spuneam «voi muri nemişcat în eforturi imense». Eram incapabul să-mi mişc capul. Mă uitam cu colţul ochiului. Am văzut oameni căzând, nici măcar nu mai ştiam dacă era real sau nu (...). Am văzut un tip foarte puternic căzând ca un umeraş care se desprinde, un bum, şi apoi l-am văzut într-un pat, inert. Şi mi-e teamă că a murit”.

Însă Claude Gatti luptă, spunându-şi că dacă-i rămâne o ”şansă mică” să scape, nu trebuie să-i dea drumul.

”Chiar şi inert, am început să-mi mişc mâinile, fie şi numai ridicând o mână  şi apoi pe cealaltă, am încercat să-mi ating genunchiul, iar asta în permamenţă. Îmi spuneam că, dacă poate există o şansă să trăiesc, trebuie să pot merge, să-mi regăsesc un pic senzaţiile şi că nu trebuie să pierd timp. Pentru că nu fac nimic, ei, bine, am să-mipun la treabă muşchii mici, iar asta m-a ţinut de la început la sfârşit”.

În prezent, Claude Gatti este al doilea pacient care a ieşit din centrul de reanimare din Ajaccio. El rămâne încă două săptămâni la spital, în vederea reeducării.

”Nu mă plâng, reuşesc să merg din nou”, spune el, chiar dacă se simte ca un mergător pe sfoară, fără să fie sigur că-l ţin picioarele.

”A trebuit să reînvăţ tot, să reînvăţ să scriu, să merg, să stau în picioare. Nu credeam că poate fi atât de dur”, mărturiseşte el AFP.

Boala şi reanimarea au ”lovit totdată creierul şi încă puternic”. ”Bun, nu mai am paranoia şi nici delirul, dar am dificultăţi în a-mi aduce aminte. Mi se spune ceva (...). Intră pe o ureche şi iese pe cealaltă”.

Cu toate acestea, în pofida acestei încercări, el se bucură în fiecare dimineaţă privind soarele.

”Spun «Sol invictus, Soarele neînvins se ridică». Este o dimineaţă pe care nu ar fi trebuit s-o văd. Totul este frumos, totul este bun, totul este minunat”.