Juncker, negociatorul european
0Personalitatea lui Juncker ar putea ilustra cel mai bine rolul factorului individual în negocierea europeană.
Probabil cea mai extinsă percepţie despre Uniunea Europeană, atât în interiorul cât şi în exteriorul ei, este că exprimă cea mai reuşită formulă de atingere a soluţiei de compromis, prin negociere, fiind o consecinţă, dar şi o lecţie a istoriei confruntărilor europene care au culminat cu cel de-al Doilea Război Mondial. De unde şi o intensă preocupare pentru negocierea europeană şi negociatorii europeni.
Cel puţin pentru ultima decadă a istoriei Uniunii Europene, pe care o cunosc şi din experienţa directă, nu am ezitare să susţin că, dintre liderii europeni, Jean-Claude Juncker este unul dintre cei mai eficienţi şi abili negociatori europeni. Junker se consideră responsabil în primul rând de soluţionarea agendei europene, a interesului european, pe calea negocierilor multilaterale.
Mediatorul luxemburghez
Jean-Claude Juncker (55 de ani) este primul ministru al unui stat fondator a Uniunii Europene – Marele Ducat al Luxembourgului -, cu o populaţie de circa 400.000 locuitori. Introdus în eşaloanele guvernării (în 1982) de către Jacques Santer şi Pierre Werner, pe culoarul Partidului Creştin Social, Juncker a prezidat primele Consilii Ministeriale în 1985. În 1991, ca preşedinte al Consiliului pentru Afaceri Economice şi Financiare, a fost un principal arhitect al Tratatului de la Maastricht, creativitatea sa în negocieri scoţând din impas dezbaterile despre uniunea economică şi monetară, prin sugerarea principiului „opt-out”, aplicat Marii Britanii. Medierea pe care a realizat-o între Kohl şi Chirac, la sfârşitul anului 1996, a salvat Pactul de Stabilitate, în relaţie cu uniunea economică şi monetară. Un an mai târziu a reuşit lansarea „Procesului Luxembourg”, determinând Statele Membre să treacă la aplicarea conceptului „Europei Sociale”. CV-ul de negociator european al lui Juncker include realizări de marcă în toate marile domenii ale construcţiei europene, de la extindere şi introducerea euro până la Tratatul Constituţional şi configurarea zonei euro - i se mai spune şi „Mister Euro”.
Am discutat adesea cu Negociatorii Şefi ai celor 12 state care au aderat la UE, în al cincilea val de extindere, şi am constatat că de la statul cel mai mare (Polonia) la cel mai mic (Malta), toţi aveau o referinţă de bază în „negociatorul Juncker”. Am avut şansa de a conversa, de câteva ori, cu primul ministru Juncker şi m-a impresionat talentul lui de a te face să te raportezi şi la ţara sa, atunci când discutai teme ale agendei europene. Îmi amintesc sfatul lui, că, atunci când negociezi cu UE, trebuie să ţii cont de interesul comun al tuturor Statelor Membre şi nu doar de interesul propriei ţări. Şi adăuga imediat: Luxemburgul a devenit tot mai puternic şi influent cu fiecare val de extindere a UE. Desigur, această aserţiune avea în vedere rolul auto-asumat de liderii acestui stat fondator al UE, acela de a-şi pune expertiza şi cunoaşterea la dispoziţia demersului de mediere şi de aducere a partenerilor europeni spre calea/ soluţia consensului în procesul decizional european.
Poate că acum va fi recunoscut meritul lui Juncker şi de a fi spus răspicat, după respingerea ratificării Tratatului Constituţional de către Olanda şi Franţa, în 2005, că UE a intrat într-o criză profundă şi că ieşirea din acea criză se putea realiza printr-o mai intensă integrare şi coordonare a Statelor Membre, prin recunoaşterea „nevoii de Europa” în fapte şi nu doar în vorbe. Iar Consiliu European din 11 februarie 2010 i-a adus pe liderii europeni în postura de a proclama nevoia de „acţiuni determinate şi coordonate”, dacă se dorea sincer salvarea stabilităţii financiare în zona euro şi în întreaga Uniune Europeană.
Calități personale
Prin personalitatea lui Juncker ar fi poate cel mai bine ilustrat rolul factorului individual în negocierea europeană. În general, teoria negocierii indică, pentru situaţiile din Consiliul European, trei surse de putere în negociere: 1) sursele de putere ale statului; 2) sursele instituţionale; 3) sursele individuale. Desigur, dimensiunea statală este fundamentală, dar şi celelalte două sunt eficiente, îndeosebi în medierea impactului asimetriilor structurale. J. Tallberg a realizat, în urma cu câţiva ani, o cercetare despre capacitatea/puterea de negociere în Consiliul European. Autorul a constatat că Jean-Claude Juncker era perceput a avea o capacitate întărită de negociere a ţării lui datorită calităţilor sale personale. Ca evaluare, Tallberg susţine că, prin capacitatea sa personală de negociere, Juncker dezvolta o influenţă mai mare decât a unor ţări cu o populaţie de 12-14 milioane locuitori - reamintim că Luxemburg are o populaţie de peste 400.000 locuitori.
Astăzi este o axiomă că Uniunea Europeană are nevoie de un leadership puternic şi înzestrat cu capacitate de negociere internă şi globală. În literatura studiilor europene se întâlneşte frecvent expresia: „Juncker’s say”. Poate că este cea mai frumoasă şi sinceră recunoaştere a contribuţiei şi calităţilor unui lider european.
Profesor dr. Vasile Puşcaş a fost Negociator Şef al României cu UE.