EXCLUSIV Dan Dungaciu: Europa şi Rusia sau dragoste în vremea holerei

„Indiferent cum vor arăta sancţiunile economice finale, momentul a fost deja pierdut. Ezitarea europeană a dat prilejul la reevaluări. Moscova a câştigat timp, iar diplomaţia rusă a lansat deja mesajele de rigoare - toate menite să adâncească pana euroatlantică“, scrie directorul Institutului de Ştiinţe Politice al Academiei Române, Dan Dungaciu, într-un editorial pentru ziarul „Adevărul“.

„Concluziile Consiliului Afaceri externe din 22 iulie 2014, bazat pe rezultatele Consiliului european din 27 iunie, au indicat deja cadrul sancţiunilor împotriva Rusiei - pieţe de capital, export de armament, tehnologii performante, „incluzând sectorul energetic”. Deşi anunţate pentru 24 iulie, suntem încă în aşteptarea deciziilor complete. Nu ştim nici momentul aplicării, nici amploarea, nici dacă va fi nevoie de încă o reuniune a liderilor europeni pentru validarea lor. Mult jinduita unitate „în cuget şi simţiri” a Europei – clamată de unii - a fost mai degrabă o naivitate sau un exerciţiu de „wishful thinking”. Din păcate, pe fiecare pachet de posibile sancţiuni – pieţe de capital, tehnică militară etc. – se opun cel puţin trei actori europeni semnificativi. De fiecare dată, alţii! Singura unanimitate europeană este aceasta: sectorul energetic şi livrarea de gaz să nu fie afectate!

Nu era ceva neaşteptat. Într-un articol recent („Russia’s Corrupt Chokehold on Europe”, 25.07), Anne Appelbaum a decriptat mecanismul prin care influenţa rusească se resimte la nivelul UE, respectiv prezenţa acesteia în marile companii din domeniul energiei (prin cooptare, participare etc.), de aici capacitatea ei de a face lobby eficace chiar la nivelul guvernelor.

Oricum, indiferent cum vor arăta sancţiunile finale, momentul a fost deja pierdut. Ezitarea europeană a dat prilejul la reevaluări. Moscova a câştigat timp, iar diplomaţia rusă a lansat deja mesajele de rigoare - toate menite să adâncească pana euroatlantică. Pe de-o parte, ideea că Ucraina nu trebuie să fie şi nu va fi o barieră în relaţiile Rusiei cu UE (premierul Medveedev), pe de alta, că „Petro Poroşenko este completa orientat spre SUA, iar UE este un proiect secundar pentru el” (Aleksey Pushkov, Preşedintele Comitetului de Relaţii internaţionale ale Dumei de Stat).

Lipsa de coerenţă şi fermitate euroatlantică s-a devoalat progresiv în criza ucraineană, şi aici s-a pierdut, în realitate, bătălia.

Să presupunem însă că sancţiunile vor veni, dar relaţiile dintre UE şi Rusia vor rezista şocului, aşa cum a fost depăşit, aproape de nesimţite, episodul Crimeea, la care nimeni nu părea să mai revină fără tragedia aviatică. Va fi însă o victorie à la Pyrrus pentru europeni. Pentru că Rusia nu poate ceda oricum Ucraina spaţiului euroatlantic (o cedare l-ar zbura pe Putin de la putere incomparabil mai repede decât orice sancţiune!). Iar, pe teren, bătălia pentru Ucraina continuă. Armata ucraineană, ghidonată şi ordonată de experţi americani, a revenit în joc, dar riposta separatiştilor nu va înceta, mai ales că beneficiază din plin de suportul logistic al armatei ruse relocată la graniţă. Obiectivele militare ale Kievului sunt trei: oraşele Doneţk, Lugansk şi securizarea frontiere ruso-ucrainene. Ce urmează? Practic, orice. Să presupunem că armata ucraineană va intra în cele două oraşe (de aproape un milion, respectiv jumătate de milion de locuitori) şi va porni războiul urban cu separatiştii. Asta presupune însă victime, inclusiv din rândul civililor, care vor deveni viitoarea miză politico-mediatică a Rusiei. Guvernul ucrainean îşi elimină, cu armata, proprii cetăţeni – minoritarii ruşi! Spectrul Kosovo (i se va spune „precedentul Kosovo”) va fi readus în discuţie, iar consecinţa poate fi, pe „model” NATO, intervenţia armatei ruse, în scopuri umanitare – cum altfel? – pe teritoriul ucrainean (ca forţe „de pace”, „de pacificare”, de protecţie a civililor etnici ruşi etc.).

În acel moment, cele două armate se vor afla faţă în faţă. Ce va face Kievul? Va declara război Moscovei? Va putea face asta? Va fi lăsat să facă asta? Cum va reacţiona Bruxellesul, care a mers din compromis în compromis? Singura soluţie este să evite prin orice mijloace spectrul unei asemenea crize (care aduce în minte „Cuba 1962”). Şi, ca să nu se ajungă acolo, în numele „stabilităţii şi a păcii” (vicecancelarul german Sigmar Gabriel), dincolo de eventualele sancţiuni, va face totul ca să oprească confruntarea şi să declanşeze negocieri, cu sprijinul OSCE şi al Grupului de contact trilateral (cum ne învaţă şi Concluziile Consiliului din 22 iulie). Este tocmai ceea ce vrea Moscova. În acest scenariu, destinaţia finală a Ucrainei este federalizarea sau transnistrizarea acesteia.“

de Dan Dungaciu