Euro-topics/ Atentatul de la Oslo: ce va face dreapta europeană?

„Sunt luări de poziţie care cu siguranţă pot fi împărtăşite şi de alţii... Opoziţia faţă de islam este un lucru pe care mulţi în gândim ... Dar asta nu înseamnă că trebuie să arunci bombe de jur împrejur. Mi-e teamă că acest personaj, cu siguranţă exaltat, a fost instrumentalizat. Sunt poziţii care coindcid sută la sută cu poziţiile exprimate de unele mişcări care deja au început să câştige alegerile în Europ

Acesta nu este un copy-paste după o postare „curajoasă" a vreunui anonim, în josul unuia dintre milioanele de articole publicate în lume, în legătură cu atentatul comis de Anders Breivik, cu al său „Mein Kampf" electronic.

Nu. Citatul de mai sus îi aparţine lui Mario Borghesio, unul dintre liderii Ligii Nordului din Italia, partid care face parte din coaliţia de guvernare. Iar Liga Nordului nu este singurul exemplu de acest fel din Europa. În Olanda, supravieţuirea guvernului conservator depinde de toanele lui Geert Wilders şi ale partidului său de extremă dreapta - şi asta se vede. A fost adoptată o legislaţie a muncii extrem de aspră pentru străini, iar românii şi bulgarii sunt trataţi de parcă nu ar fi cetăţeni ai Uniunii Europene. Guvernul danez, sub presiunea Partidului Poporului, de extremă dreapta, a decis reluarea controalelor la frontieră, suspendând, practic, Acordul Schengen. În Ungaria, o nouă Constituţie, cu aer de secol XIX, arată ca un veritabil „cadou" făcut extremiştilor din Jobbik. În timp ce grupări paramilitare defilează nestigherite în oraşele şi satele ungare. Austria, Finlanda, Suedia, Slovacia, ba chiar şi vecina Bulgarie sunt ţări în care formaţiunile de extremă dreapta au câştigat teren, de mai mult sau mai puţin timp.

Este o doză de pragmatism în această coabitare dintre dreapta „tradiţională", conservatoare şi extrema dreaptă. Pe de o parte, extrema dreaptă pune umărul la stabilitatea guvernelor de centru-dreapta, într-o perioadă de criză a „centrului" politic în întreaga Europă. Şi ce primesc, în schimb, extremiştii? Ceva satisfacţii simbolice. Mai o suspendare a acordului Schengen ici, mai o măsură anti-străini, colo, mai o declaraţie împotriva Uniunii Europene, dincolo. Un preţ nu prea piperat şi, mai ales, care nu costă popularitate - mai degrabă invers. Suntem cu toţii în criză economică şi socială. Iar în astfel de vremuri, mitul „cetăţii asediate" şi cel al străinului „infiltrat în cetate" funcţionează de minune.

Când Nicolas Sarkozy ţine România şi Bulgria la uşa Spaţiului Schengen, când decide, împreună cu Berlusconi, reluarea controalelor la frontiera franco-italiană sau când atacă problema „siguranţei publice", îngroşând tonul la adresa câtorva mii de ţigani români şi bulgari, totul are o finalitate electorală bine definită, legată de prezidenţialele din 2012. Chit că, făcând cu ochiul electoratului tot mai numeros al extremei drepte, preşedintele francez împinge „adevărata extremă dreaptă", Frontul Naţional, spre declaraţii şi mai agresive - vezi pretenţia exprimată de Marine Le Pen, în deplin spirit al secolului al XIX-lea, ca Franţa să anexeze Valonia. Şi Berlusconi a cântat adesea pe coarda sensibilă a extremei drepte, cu rezultate strălucite. Ne amintim doar cum, pe măsură ce Italia intra în perioadă preelectorală, infractorii români începeau să-şi facă de cap prin presa de dreapta! A făcut-o şi o face premierul ungar Viktor Orban, încurajând sau măcar tolerând un discurs iredentist, dispărut de multă vreme din limbajul oficial folosit între Bucureşti şi Budapesta. O face şi preşedintele român Traian Băsescu, atunci când îmbrăţişează teza naţional-securistă privind „trădarea" regelui Mihai. Sau când admite că ar fi mers la război alături de Germania lui Hitler.

Întrebarea este dacă tot mai numeroşii adepţi ai extremismului de dreapta vor sfârşi prin a se mulţumi cu aceste oscioare aruncate de liderii conservatori. Nu cumva vor dori ei să vadă şi „fapte", pe măsura aşteptărilor lor iraţionale? Nu vor merge ei, până la urmă, pe ideea „totul sau nimic"?

Atentatul de la Oslo arată că extremismul de dreapta, în formele lui cele mai pure şi dure, nu se sfieşte să treacă la acţiune. Poate a venit timpul ca dreapta „tradiţională" să-şi revadă puţin conduita din ultimii ani.