Din culisele Palatului Buckingham. Povestea prințesei care „dădea foc” camerei sale din neatenție. Fuma ca un miner și salva vieți ca un sfânt

Incendiile izbucnite de-a lungul anilor în reședințele regale britanice au lăsat urme adânci în memoria familiei Windsor. În 1992, un incendiu devastator a afectat grav Castelul Windsor, marcând, potrivit Reginei Elisabeta a II-a, un „annus horribilis” – un an de cumpănă personală și instituțională. Un deceniu mai târziu, în 2002, câteva lucrări de artă au fost avariate în urma unui alt incendiu, de această dată la Palatul Buckingham.

Dar mult înainte de aceste evenimente, un membru mai puțin cunoscut al Familiei Regale britanice – mama prințului Philip, prințesa Alice de Battenberg – ajunsese, potrivit unor martori, să fie cunoscută pentru faptul că „aprindea accidental focul” în apartamentul său din palat, prin anii ’60.

Biograful regal Tom Quinn povestește în volumul său ”Yes Ma’am” despre această latură mai puțin știută a vieții din spatele zidurilor palatului. Agnes Cooke, fostă angajată în bucătăria regală, își amintește că prințesa Alice, cunoscută ca fumătoare înrăită, obișnuia să fumeze frecvent în apartamentul său, împreună cu o doamnă de companie la fel de pasionată de acest viciu. Fumul, jarul sau neatenția – ori toate la un loc – duceau la incidente repetate, spune Cooke.

„Era o doamnă de companie foarte apropiată de prințesa Alice. Stăteau de vorbă și fumau, iar apartamentul lua foc atât de des încât nu se mai mira nimeni”, povestește aceasta. „Iar acea doamnă, deși era dintr-o familie aristocratică, umbla prin palat cu țigara după ureche, ca un miner sau tâmplar.”

Viața prințesei Alice – născută la 25 februarie 1885, la Castelul Windsor, în prezența reginei Victoria – e considerată una dintre cele mai tulburătoare și remarcabile din istoria regalității europene. Diagnosticată din copilărie cu surditate congenitală, Alice și-a depășit condiția învățând să vorbească limpede și să citească pe buze în mai multe limbi.

La încoronarea regelui Edward al VII-lea, în 1902, îl întâlnește pe prințul Andrew al Greciei și Danemarcei. Un an mai târziu, devine soția lui și membră a casei regale elene. Însă tulburările politice din Grecia o forțează, alături de familie, să părăsească țara în 1921 – anul nașterii fiului ei, Philip.

În anii ’30, Alice începe să audă voci și susține că are viziuni religioase intense

În anii ’30, Alice începe să audă voci și susține că are viziuni religioase intense, care o apropie de Iisus și de alte figuri sacre. Este diagnosticată cu schizofrenie și internată la o clinică din Berlin, unde ajunge pacientă a lui Sigmund Freud. După eliberare, duce o viață modestă, locuind în pensiuni din Germania, înainte de a reveni la Atena.

În timpul ocupației naziste, prințesa rămâne în Grecia, unde, în ciuda legăturilor familiale cu Germania, refuză orice colaborare cu naziștii. Atunci când un general îi oferă ajutor, Alice îi răspunde simplu și curajos: „Îți poți retrage trupele din țara mea.” Mai mult, ascunde o familie de evrei, Cohen, chiar sub nasul Gestapoului. Atunci când este interogată, folosește propria surditate ca scut împotriva anchetatorilor.

După război, oferă diamante din propria tiară pentru ca fiul ei, Philip, să-i poată oferi un inel de logodnă prințesei Elisabeta. Restul bijuteriilor le vinde pentru a înființa o congregație religioasă ortodoxă – Christian Sisterhood of Martha and Mary – devenind călugăriță.

Când Charles, viitorul rege al Marii Britanii, se naștea în 1948, Alice trăia retrasă pe insula Tinos. Continuă să își dedice viața celor nevoiași, construind un orfelinat și o mănăstire într-o zonă săracă a Atenei. În 1967, refuză să părăsească Grecia în ciuda loviturii de stat, cedând abia după ce fiul ei îi trimite un avion și o rugăminte personală din partea Reginei.

Își trăiește ultimii ani de viață în apartamentul său de la Buckingham Palace, același despre care fostele servitoare își amintesc că lua deseori foc din cauza țigărilor. Moare în decembrie 1969, la vârsta de 84 de ani, și este înmormântată la Muntele Măslinilor, în cripta bisericii din Ghețimani.