Analiză „Coaliția de voință”, între ambiție și iluzie. De ce garanțiile de securitate pentru Ucraina rămân, deocamdată, pe hârtie
0Ideea unei „coaliții de voință” revine constant în discursul occidental despre pacea din Ucraina. Sună hotărât, mobilizator și promite un rol mai ferm al Europei. În realitate însă, eficiența acestei construcții politice este profund discutabilă, avertizează o analiză publicată de The Hill.
Inițiativa a fost lansată de premierul britanic Keir Starmer, după summitul de la Londra din 2 martie 2025, cu ambiția de a crea forțe multinaționale capabile să ofere Ucrainei garanții de securitate într-un eventual acord cu Rusia. Pe hârtie, misiunea pare clară: fie desfășurarea unor „forțe de reasigurare” pe teritoriul ucrainean, menite să prevină încălcarea păcii, fie constituirea unei capacități de descurajare, gata să răspundă militar în cazul unor abateri grave.
Starmer a lucrat îndeaproape cu președintele francez Emmanuel Macron pentru a extinde coaliția, care numără astăzi 34 de state. Majoritatea sunt membri NATO – cu excepții notabile, inclusiv Statele Unite – la care se adaugă țări precum Australia, Japonia, Irlanda sau Noua Zeelandă. Este, fără îndoială, un front larg, dar nu neapărat unul coerent, subliniază Eliot Wilson, expert în securitate națională și editor al revistei Defence on the Brink. Angajamentele diferă semnificativ de la o țară la alta, atât ca amploare, cât și ca substanță.
„Coaliția de voință” pare să fi fost creată într-o grabă politică
Problema de fond nu ține însă de numărul participanților, ci de sensul însuși al demersului. „Coaliția de voință” pare să fi fost creată într-o grabă politică, fără ca cineva să se oprească asupra întrebărilor esențiale. Cea mai importantă dintre ele: la ce servește, concret, această coaliție?
Discursul public este plin de termeni precum „implementare”, „reasigurare” sau „prevenție”, dar toate aceste concepte presupun existența unui acord de pace. Or, la peste nouă luni de la lansarea inițiativei, Ucraina și Rusia nu au convenit nici măcar asupra unui cadru minimal de încetare a războiului. În aceste condiții, este greu de înțeles cum pot liderii coaliției să anticipeze misiunea, obiectivele sau regulile de angajare ale unor forțe care, practic, nu au ce să supravegheze.
Comparația făcută de Wilson este sugestivă: „Este ca și cum ai alege tacâmurile pentru o masă fără să știi ce va fi servit.”
Această detașare de realitate se regăsește și în declarația comună din 15 decembrie, semnată de mai multe state europene și de Uniunea Europeană, care vorbește despre crearea unor „forțe multinaționale pentru Ucraina”, conduse de Europa și sprijinite de Statele Unite. Misiunile invocate sunt ambițioase: refacerea armatei ucrainene, securizarea spațiului aerian și menținerea siguranței maritime, inclusiv prin operațiuni pe teritoriul Ucrainei.
Doar că, aproape simultan, Moscova a reiterat o poziție veche și fermă: prezența trupelor NATO în Ucraina este inacceptabilă. Declarațiile recente ale adjunctului ministrului rus de Externe, Serghei Riabkov, nu lasă loc de interpretări.
În culise, oficiali americani susțin că Vladimir Putin ar putea accepta, în cele din urmă, forțe europene, cu condiția ca acestea să nu opereze sub steagul NATO. De unde vine această siguranță rămâne neclar, mai ales în contextul rigidității demonstrate de liderul de la Kremlin până acum. Și mai problematic este faptul că statele non-NATO din coaliție au capacități militare limitate, cu excepția notabilă a Australiei și Japoniei, insuficiente însă pentru a susține o prezență militară robustă pe teren.
Fără sprijinul SUA, inițiativa riscă să rămână un „tigru de hârtie”
Un alt punct sensibil, evitat în declarațiile politice, este cel al capacităților reale. Documentele vorbesc despre forțe „susținute de SUA”, dar ce înseamnă acest lucru, concret? Președintele Donald Trump a exclus explicit sprijinul militar direct pentru „coaliția de voință”, iar eventualele „garanții de securitate” rămân vagi. Trupe terestre americane nu sunt luate în calcul.
Fără sprijinul Statelor Unite, inițiativa riscă să rămână un „tigru de hârtie”. Capacități-cheie precum informațiile, supravegherea, recunoașterea și desemnarea țintelor sunt dominate covârșitor de americani. NATO, fără SUA, pur și simplu nu dispune de resurse comparabile. Același lucru este valabil și pentru logistică, mai ales pentru realimentarea aeriană – esențială în cazul unor misiuni de patrulare prelungită. Diferența este grăitoare: NATO are nouă avioane-cisternă comune, în timp ce SUA dispun de peste 600.
În acest context, „coaliția de voință” pare mai degrabă un exercițiu de imaginație strategică. Dacă ar exista un acord de pace clar, dacă Rusia ar accepta prezența militară occidentală în Ucraina și dacă Statele Unite ar fi dispuse să ofere sprijin militar consistent, inițiativa lansată de Starmer și Macron ar putea fi considerată un succes diplomatic major.
În absența acestor condiții, concluzia este una dură, dar realistă: Europa își proiectează dorința de influență într-un scenariu care sună reconfortant, dar rămâne, cel puțin deocamdată, imaginar.