Analiză Christian Mititelu, fost director al BBC România, despre Brexit: Marea Britanie va pierde 4% din PIB, procente care se vor adăuga la cele mâncate de pandemie
0Fostul director al postului de radio BBC România, Christian Mititelu, face o analiză a ieşirii Marii Britanii din UE, eveniment produs la finalul anului trecut. Cine pierde şi cine câştigă şi mai ales ce anume?
Redăm mai jos întreaga postare de pe pagina sa de socializare:
„Destinul nostru este în mâinile noastre” declara Boris Johnson după ratificarea în Parlament în câteva ore a acordului de aproape 1500 de pagini încheiat cu UE în ceasul al 12-lea. Încă o lozincă din repertoriul său bogat în vorbe şi mai puţin în fapte. La fel de simplist, dar deosebit de eficace a fost şi sloganul cu care, din calcule personale, s-a urcat în 2016 la căruţa mai veche a grupării naţionaliste din partidul Conservator: „Să preluăm controlul!”. Controlul asupra banilor, graniţelor şi apelor teritoriale, cu alte cuvinte, rostite cu uşurinţă, „să ne redobândim suveranitatea”!
Cu bani Londra nu va mai contribui direct la bugetul UE după ce-şi achită toate obligaţiile asumate în actul de divorţ din 2019, decât pentru a putea să participe la proiecte de interes comun. Va cheltui însă cu angajarea a 50.000 de vameşi, sute de veterinari, tipărirea şi administrarea a cca. un sfert de milion de formulare, paşapoarte noi ( produse în Polonia) etc., înfiinţarea unor instituţii proprii care să le înlocuiască pe cele comunitare şi zeci de alte „investiţii” birocratice în suveranitate.
Cu graniţele insulei, care nici nu face parte din Schengen de altfel, s-a rezolvat cu preţul ieşirii din Piaţa Unică care stipula libera circulaţie a forţei de muncă în UE. Circulaţia, adică migraţia dinspre Europa Răsăriteană, încurajată iniţial, de guverne succesive, dar speculată intens de xenofobul Nigel Farage, s-a domolit după referendum. Ultimele statistici anuale arată o scădere a migraţiei dinspre restul UE de la 190.000 la sub 60.000.În schimb numărul celor sosiţi de pe alte meridiane – cei pentru care teoretic există control, s-a dublat practic ajungând la 375.000 de noi veniţi.
În fine, pe hârtie s-a bifat şi chestiunea stăpânirii apelor teritoriale (în afara celor patrulate de submarine ruseşti). Accesul pescadoarelor din UE va fi limitat după o perioadă de tranziţie de 66 de luni, urmat de negocieri periodice pentru stabilirea unor cote de sardele şi alte specii. E tocmai capitolul din tratat care s-a dovedit cel mai greu de negociat, deşi aportul industriei de pescuit britanice la bugetul de stat este mai modest decât cel al magazinului universal Harrods de la Londra (în cazul căruia s-a cedat de mult suveranitatea, prin vânzare).
Dar dincolo de aceste cadouri de Crăciun livrate unui public care începe să aibă îndoieli asupra Brexitului, ce vesteşte acordul?
Guvernul Johnson a executat un Brexit dur – simpla întrebare pusă votanţilor la referendum nu lăsa loc de nuanţe într-o chestiune complexă – mai dur chiar decât despărţirea negociată de Theresa May, dar neratificată de un parlament scindat. Regatul Unit a ieşit din Piaţa Unică şi din Uniunea Vamală, cu excepţia Irlandei de Nord care rămâne astfel cu un sfert de picior în UE. Drept consecinţă braţul de mare care separă provincia de restul regatului devine o graniţă comercială inter-statală, scenariu despre care Boris Johnson spunea că nici un premier britanic nu-l va accepta.
Trebuie amintit că Piaţa Unică a fost marea contribuţie a fostului premier conservator Margaret Thatcher la evoluţia UE. A dus la eliminarea ultimelor bariere din calea comerţului dintre statele membre, la armonizarea reglementărilor, stabilirea unor norme minime pentru produsele fabricate în UE şi la recunoaşterea reciprocă a calificărilor profesionale. Din păcate, Dna Thatcher nu a agreat şi adoptarea unei armonizări „sociale”, ceea ce avea să dinamizeze curentul eurosceptic din partid, groparul următorilor trei premieri conservatori.
Pentru a putea păstra accesul produselor industriale britanice la piaţa unică, fără taxe vamale sau cote, firmele britanice nu se vor putea abate de la normele europene, iar guvernul nu va putea subvenţiona activităţi economice decât în condiţii excepţionale. UE nu doreşte să aibă un concurent serios de cealaltă parte a Canalului Mânecii care să-şi creeze un avantaj comercial coborând stacheta în privinţa normelor de protecţia a muncii, protecţie socială, de ocrotire a mediului, sau de natură fiscală.
Eventualele abaterile vor fi arbitrate de o comisie mixtă UK/UE, ale cărei decizii vor fi obligatorii, eludând astfel orice control parlamentar. Londra a cedat o părticică de suveranitate (inerentă în orice acord comercial, sau tratat de altă natură), dar fără să poate menţine acelaşi acces la Piaţa Unică de care se bucura ca membră a UE. Dacă industria beneficiază de pe urma noului acord, nu e cazul sectorului serviciilor financiare, bancare, de asigurări, etc., mult mai dezvoltat şi a cărui contribuţie la PIB de ridică la 80%.
În rest, transporturile rutiere, maritime şi aviatice vor constitui obiectul unor negocieri separate. La fel, accesul la piaţa europeană energetică şi la datele strânse de UE. Liber-profesioniştii vor trebui să solicite recunoaşterea calificărilor profesionale în UE. Londra va colabora în continuare cu UE la combaterea terorismului şi a infracţionalităţii grave, dar pierde accesul la Interpol. Iar studenţii britanici, segmentul de populaţie cel mai pro-european, pierde accesul la programul de schimburi Erasmus.
Aşadar, ce s-a putut realiza după un an de negocieri este doar un acord minimal. Un schelet pe care va trebui grefată în timp o musculatură. Termenul limită de un an a fost fixat de Boris Johnson. El şi colegii lui susţineau până nu demult că se poate conveni un acord comercial foarte uşor pentru că „UK deţine toate atuurile”. Experţii, de care „se săturase” adjunctul său, Michael Gove, spuneau că ar putea să dureze ani de zile. Tot Johnson şi ai săi vehiculau iluzia că UK şi UE vor negocia ca entităţi „suverane egale”. Prima exportă cca. 45% din ce produse în UE; a doua exportă spre UK doar 15%. Acesta este raportul de forţe. Altfel, nici UE nu câştigă de pe urma Brexitului, dar principala instituţie de prognoză economică de la Londra estimează că Marea Britanie va suferi o pierdere de 4% din PIB, procente care se vor adăuga la cele mâncate de pandemie. Boris Johnson, campionul superlativelor vehiculate de pe vremea când era jurnalist, spunea până în ajunul Crăciunului că ţara va prospera grozav („we will mightily propsper”), chiar şi fără acord!
Mai grav, dacă UE a reuşit să menţină o unitate şi o disciplină fără precedent în cursul negocierilor, Brexitul dur promovat de guvernul Johnson riscă să submineze unitatea Regatului Unit. De altfel, toţi parlamentarii din afara Angliei, cei din Scoţia, Ţara Galilor şi Irlanda de Nord au votat împotriva ratificării. Statutul cu care se regăseşte Irlanda Nord - graniţă deschisă cu Republica Irlanda şi, pe de altă parte, controale şi documente de prezentat în cazul schimburilor cu restul regatului - va contribui pe termen lung la tentaţia unificării celor două Irlande, oricum dorită de o parte din populaţia catolică. Iar în Scoţia, unde 62% din voturi la referendum au fost în favoarea rămânerii în UE şi unde premierul Johnson este nepopular, acordul tocmai încheiat va amplifica separatismul. Partidul Naţionalist Scoţian îşi va consolida poziţia dominantă în parlamentul de la Edinburgh la alegerile din luna Mai şi va solicita insistent organizarea unui nou referendum pentru independenţă.
Iată de ce populismul Brexiterilor se la lovi începând de la 1 Ianuarie de realitate. Populismul rămâne fără oxigen când promisiunilor sunt irealizabile. Donald Trump va pleca într-un fel sau altul de la Casa Albă. Boris Johnson, produsul aceluiaşi suflu populist, va rămâne multă vreme la Downing Street doar dacă partidul Conservator renunţă la pragmatismul care i-a asigurat atâtea guvernări în ultimii 150 de ani. Numai Brexitul rămâne pe veci.