Stetoscop: Alternativa homeopată
0Nu există seringi, ace sau casolete. Cabinetul homeopatului e doar o lume cu sute de tuburi transparente cu granule albe şi sticluţe notate cu denumiri latineşti: Arnica, Rhus toxicodendron, Gelsemium, Calcarea carbonica.
Consultaţia: un amestec între psihiatrie şi medicină clasică. „Pe ce parte dormi noaptea?", „Preferi cald sau rece?", „Ai ticuri nervoase?". Un şir nesfârşit de întrebări, pe care poate nu ţi le-ai pune tot restul vieţii, îţi dezvăluie dintr‑o‑dată laturi ale trăirii pe care le ignorai cu desăvârşire. Pleci după o oră sau două din cabinet cu o pungă cu tuburi pline de granule dulci pe care trebuie să le iei de câteva ori pe zi, ţinându-le sub limbă.
Nu eşti prea convins de eficienţa unui stil de tămăduire complet diferit de ceea ce ştiai că este medicina. Şi totuşi, homeopatia alină. Lent, à la longue, fără efecte adverse, fără a otrăvi organismul cu prafuri chimice. Placebo sau nu, iluzie sau dovadă, terapia care foloseşte principiul „simillia similibus curantur" - cele asemănătoare vindecă (lucruri) asemănătoare sau mai pe româneşte „cui pe cui se scoate" - câştigă teren în Europa.
Fondată pe la 1784 de Christian Friedrich Samuel Hanemann, homeopatia este o metodă prin care suferinţa bolnavului este combătută tocmai cu substanţa care ar provoca unui individ sănătos o suferinţă asemănătoare. Doar că, pentru a vindeca, substanţa respectivă este diluată de mii, de zeci şi chiar de milioane de ori, până când devine doar o umbră a extractului de bază.
Recunoscut şi încurajat deja în Vest - unde există spitale, institute şi facultăţi dedicate -, tratamentul homeopat este decontat şi de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate din România. Unde, vorba lui Mark Twain - consemnată pe la 1890 de „Harpers Magazine" - „trebuie să fim recunoscători faptului că homeopatia a supravieţuit încercărilor medicilor alopaţi de a o distruge".