Sarea şi piperul, Yin şi Yang în materie de condimente

Sarea şi piperul sunt cele mai folosite ingredinte în toate bucătăriile europene şi, de cele mai multe ori, sunt inseparabile. Dar când au devenit atât de populare?

Sarea, asociată pe vremuri cu zahărul

Sarea de masă este folosită din cele mai vechi timpuri, şi asta pentru că organismul nostru are nevoie de trei-opt grame de clorură de sodiu zilnic pentru a putea îndeplini toate funcţiile metabolice necesare. Dorinţa oamenilor de a consuma sare este atât de înrădăcinată încât “sărat” este unul dintre cele patru tipuri de gusturi pe care le recunoaşte papila gustativă, pe lângă dulce, amar şi acru.

Sarea a fost utilizată şi ca valută. Soldaţii romani erau plătiţi în sare, pe nume „sale” în italiană, din care derivă cuvântul modern englez „salary” (salariu).

Până de curând, sarea şi zahărul au fost adesea folosite simultan. Din vremurile romane şi până în epoca Renaşterii, bucătarii serveau feluri de mâncare sărate şi dulci în acelaşi timp. Abia în secolul al XVII-lea, în Franţa s-a separat sarea de zahăr. Bucătarii regelui Ludovic al XIV-lea au început să servească mâncăruri sărate pentru a stimula apetitul, în timp ce felurile de mâncare dulci erau lăsate la sfârşit pentru a crea saţietate, informează gizmodo.com.

Piperul

Piperul negru, deşi nu este atât de necesar ca sarea, este un ingredient valoros şi popular, care a reuşit să schimbe cursul istoriei.

Piperul negru provinde din Asia de sud-est, în mod special din Thailanda, Vietnam, Malaezia şi Coasta Malabar a Indiei, unde este un ingredient emblematic încă din secolul al II-lea î.Hr. El a fost folosit drept condiment şi medicament în tratarea diverselor afecţiuni, precum constipaţie, hernie, diaree, boli de inimă, dureri ale articulaţiilor şi infecţii la ochi.

După căderea Imperiului Roman, perşii au preluat controlul exportului de condimente din India până la Mediterană, în timp ce puterea italiană a pus monopol pe trocul de condimente din Europa. Acest lucru a dus la dezvoltarea mai multor oraşe italiene şi a jucat un rol important, alături de scorţişoară, cuişoare, nucşoară şi ghimbir, în apariţia Renaşterii.

În Evul Mediu, numai persoanele bogate işi puteau permite să cumpere condimente, acesea fiind considerate un lux. Respectivul monopol al Italiei asupra condimentelor a împins Portugalia la descoperirea unei rute pe mare către China, ceea ce a condus la descoperirea Americilor. Astfel, nu e de mirare că piperul a fost numit “aurul negru”.

Populariatea piperului a scăzut puţin la începutul secolului al XVII-lea, când s-a descoperit ardeiul iute în Lumea Nouă, dar şi-a recăpătat statutul în Iluminism, datorită lui Ludovic al XIV-lea. Fiind cunoscut drept un individ pretenţios la mâncare, Ludovic a interzis toate condimentele provenind din Est, fiindcă sarea, piperul şi pătrunjelul (considerat mai sănătos şi mai rafinat decât cardamomul) îi erau suficiente pentru a da gustul perfect mâncării.