VIDEO Povestea de dragoste care a câştigat concursul de Dragobete: „Cinci luni mai târziu locuiam împreună şi suntem de nedespărţit“

Sunt Raluca şi o să vă spun cum a început povestea noastră de iubire. Eu sunt studentă la stomatologie, el e specialist IT sau aşa ceva, ştie tot ce nu ştiu eu: să repare orice lucru legat de calculatoare.

Povestea noastra? Eram la facultate, încă o zi plictisitoare de lucru în cabinet şi nu aveam nici măcar pacient. Colega mea, „D“, avea făcută o programare şi am zis că o voi asista pe ea. Întârziat, evident, că aşa îi este stilul, apare pe uşă „I“. Era ciufulit, îmbrăcat, aşa, skater-iş, şi avea un "rânjet" pe toată faţa.

Am asistat la întreaga consultaţie şi la tratamentul pe care i l-a făcut colega mea, deşi impropriu zis ar fi putut să i-l facă, deoarece „I“ avea permanent pictat "ranjetul" ăla pe faţă şi de fiecare dată când mă apropiam de scaunul dentar i se alimenta energia şi izbucnea în râs. Se juca cu buclele mele, care atârnau deasupra scaunului în timp ce priveam rezultatele tratamentului, şi râdea necontenit.

Ziua a luat sfârşit iar eu şi „I“ nu ne-am mai vazut. A trecut o vară întreagă cu mesaje rare pe Facebook şi emoticoni tembeli la ore târzii în noapte. Arunca vorbe dulci de parcă îţi venea să îl crezi, dar toţi suntem zmei în spatele ecranelor, nu? Într-o seară ploioasă şi gri de septembrie, 21 mai exact... am stabilit că ne vedem. Am coborât ciufulită şi creaţă la scară şi el mă aştepta acolo cu o ţigare aprinsă. "-Vrei?" ... "Nu, nu fumez!" şi asta a fost prima noastră interacţiune. A urmat o îmbrăţişare, m-a strâns de parcă era mort de dorul meu, deşi era primul nostru contact.

Am mers prin bălţi şi noroi până la o ceainărie, am petrecut acolo 3-4, nici nu mai ştiu câte ore, vorbind despre noi, despre toate, despre nimic... de parcă ne cunoşteam de 10 ani. Nu a fumat nici măcar o ţigare, nu avea voie acolo, hehe… şi a fost şi ultima zi în care a fumat. Mi-a spus că statul cu mine îi compensează nevoia de orice, că devin eu dependenţa lui.

Seara fiind pe sfârşite, nici unul nu voiam să o lăsăm să se încheie, aşa ca am luat, de nebuni, maşina şi am fugit la Ploieşti, pe ploaie, aproape de miezul nopţii. Ne-am plimbat pe străzile goale ale oraşului, ne-am luat de mână şi, puţin după 1 noaptea, m-a întrebat timid. "-Vrei să fii iubita mea?"...da, în stilul ăla clasic liceean, cum nu o mai face nimeni.

Cinci luni mai târziu locuiam împreună şi suntem de nedespărţit. „I“ este la fel de lipicios şi darnic cu vorbele dulci şi mult prea mari, dar încet, încet încep să îl cred...

Sper că v-a plăcut povestea noastră de iubire, cum a început şi cum continuă :)

...şi o dedicaţie muzicală din partea redacţiei adevarul.ro