Îngerii păzitori din spitale: străinii care alintă copiii bolnavi sau născuţi prematuri, când părinţii nu pot fi alături
0La Spitalul Pediatric din Chicago, străini se oferă voluntar pentru a veni zilnic ca să aibă grijă de bebeluşii de la Terapie Intensivă. Aceştia alintă copiii care au nevoie de tandreţe atunci când părinţii nu pot fi prezenţi, pentru a ajuta procesul de rccuperare al celor care sunt bolnavi sau născuţi prematur.
În mai multe spitale de-a lungul Statelor Unite ale Americii, oameni de toate vârstele se oferă voluntari, oferind cel mai simplu, dar puternic serviciu: afecţiune.
Când asistentele sunt prea ocupate cu alte urgenţe şi când părinţii sau pacienţii nu pot fi alături de copiii lor, bunici, studenţi sau oameni cu o inimă mare preiau atribuţiile. Vin pentru a ţine copiii în braţe, pentru a le şopti poveşti şi, în general, pentru a face toate lucrurile de care un copil are nevoie. Se comportă ca şi cum ar fi copiii lor, chiar dacă de fiecare dată, au grijă de un altul.
„Poţi să-i vezi cum se calmează, cum li se stabilizează ritmul cardiac şi cum îşi relaxează sprâncenele”, spune Kathleen Jones (52 de ani), o astfel de îngrijitoare. „Se luptă atât de mult, dincolo de drama medicală şi de traumă. Mi se rupe inima de fiecare dată când vin aici”, a spus aceasta, potrivit dailymail.co.uk.
Secţiile de terapie intensivă pentru bebeluşii sunt zgomotoase mereu, devenind medii stresante. Aici sunt copiii născuţi prematur, cu complicaţii sau alte boli. Unii sunt prea bolnavi şi nu pot fi ţinuţi nici măcar în braţe, sunt pentru bolnavi pentru a fi alintaţi. Îngrijitorii introduc un deget în incubatoare şi îi mângâie pe burticile goale.
Gertie Rogers (84 de ani) este unul dintre voluntarii prezenţi zilnic la spital
Studii ştiinţifice au demonstrat, de-a lungul timpului, beneficiile unei astfel de afecţiuni, exprimate încă din prima zi de viaţă a copilului. Contactul uman îi ajută să lupte mai puternic. Un studiu arăta că simpla atingere şi mângâiere a unui bebeluş scade nivelul hormonilor de stres ai acestuia. Altele demonstrează că ritmul cardiac, dar şi somnul acestora au numai de beneficiat, scurtând perioada pe care cei mici o petrec în spital.
Aşa cum afecţiunea şi gesturile tandre îi ajută să se însănătoşească, experienţele negative - inclusiv durerea, stresul şi separarea de alţi oameni, îşi spun cuvântul asupra dezvoltării creierului. Interacţiunea umană pare să ajute evoluţia şi creşterea sănătoasă a funcţiilor cerebrale, după cum spune doctorul Jerry Schwartz, directorul spitalului Torrance Memorial Medical Center, din Los Angeles.
Beneficiile „la cele mai superficial nivel sunt evidente”, spune el. „Un copil plânge, mama lui nu este acolo, asistenta este ocupată cu alţi copii bolnavi. Deodată, apare acest îngrijitor, iar copilul se opreşte din plâns”, explică acesta.
Nancy Salcido este îngrijitpr la Torrance de un an. Cele două fiice ale ei au crescut şi au grijă de ele, aşa că cele trei ore petrecute la spital le consideră un fel de practică pentru viitorii nepoţi.
„Îi ţin aproape de mine, vorbesc cu ei, le povestesc despre ziua mea sau le vorbesc entuziasmate despre viaţa lor care va urma. Una dintre asistente m-a poreclit „femeia care le şopteşte copiilor”, spune Salcido.
Părinţii trebuie să fie de acord ca bebeluşii lor să facă parte din aceste programe, iar îngrijitorii au parte de training înainte de a începe munca. Asta presupune de la lucruri de bază – cum se ţine copilul, reguli de igienă, până la manevre printre perfuzii şi liniile de intravenos.
La spitalul Golisano din Rochester, New York, un astfel de înger păzitor este chiar un fost copil născut prematur. Tot ce-şi doreşte este să ofere înapoi tot ceea ce el a primit.
Alt îngrijitor are 74 de ani, Frank Dertz, şi este un tâmplar pensiont. „Este o binecuvântare pentru mine. Cred că mie îmi iese mai mult decât copiilo”, spune Dertz despre bucuria adusă de ocupaţia sa prezentă. Şi Kathleen Jones spune acelaşi lucru. Mama a trei fiice şi bunica a două nepoate, a început să lucreze cu copii din 2012, ocupându-şi după-amiezile, dar şi nopţile.
„Îmi spun că par îndrăgostită când sunt cu cei mici acolo, dar nu pot să mă abţin să nu zâmbesc sau să-i pup când îi văd aşa mici”, spune Jones. Emoţiile transmise sunt evidente şi în imaginea care o arată pe doamna Jones (foto) cum ţine de mânuţă un bebeluş născut prematur.
„Oh, ce te-aş lua acasă. Eşti atât de curajos. O să fii foarte bătăios, nu-i aşa?”, vorbeşte ea cu cel mic.
Kathleen Jones obişnuia să se întrebe de ce părinţii sau rudele nu vin să facă acest lucru pentru proprii lor copii. Dar când, în august, nepoata sa s-a născut surdă, din cauza unii virus contactat de mamă înainte de naştere, o îngrijitoare a stat trei săptămâni cu cea mică. Chiar dacă membrii familiei veneau des, „viaţa merge mai departe şi nu poţi fi mereu acolo, la capul patului”, a explicat Jones.