„Hormonul iubirii“, principalul vinovat pentru inimile rănite

Dragostea doare cu adevărat. Nu o spun doar artiştii şi poeţii în operele lor, ci, mai nou, şi cercetătorii americani.

Rezultatele unui studiu coordonat de centrul medical Northwestern Medicine® au arătat că oxitocina, aşa-numitul „hormon al iubirii“, poate să provoace o durere cronică de lungă durată. Potrivit specialiştilor oxitocina, care are un rol esenţial în relaţiile interumane, poate să aducă, pe lângă fericire sau bunăstare, şi anxietate.

Hormonul, care în timpul naşterii favorizează uitarea travaliului şi ataşarea afectivă a mamei faţă de copil, poate să declanşeze şi durere psihică.

Teoriile expuse de cercetători şi publicate în jurnalul „Neuroştiinţa naturii“ arată că  „hormonul iubirii“ are un rol complex în dinamica socială, nu doar prin încurajarea oamenilor „să facă dragoste, nu război“, ci şi în favorizarea comportamentelor agresive cauzate de durerea interioară.

Aşadar, oxitocina oferă senzaţia de confort şi ataşament, dar trezeşte şi amintiri dureroase. Astfel, o supraproducţie de hormoni poate să declanşeze stres, frică şi disconfort psihic, relatează publicaţia „Daily Mail“.

Jelena Radulovic, specialista care a coordonat studiul, este de părere că funcţia dublă a „hormonului iubirii“ este declanşată, într-o primă fază, de contextual social. „Pentru a preveni efectele negative ale oxitocinei trebuie să urmăm anumite tratamente“, avertizează ea.

Concluziile acestui studiu american vin în completarea unor teorii expuse anterior. Astfel, oxitocina nu doar că provoacă disconfort psihic, ci pare să fie vinovată şi de atacurile defensive ale militarilor, soldate cu numeroase victime, din timpul luptelor. Cercetătorii au explicat, în urmă cu trei ani, că acest hormon declanşează agresiunile indivizilor, în scop defensiv, atunci când îşi simt semenii ameninţaţi de un alt grup social.

Studiile noastre demonstrează că oxitocina este esenţială nu doar în generarea cooperării din oameni, ci şi în favorizarea comportamentelor agresive, a declarat Carsten De Dreu, doctor în psihologie în cadrul Universităţii din Amsterdam.