Destăinuiri:Proverbul românesc

Mă uit, în stânga şi-n dreapta, şi proverbul pur mioritic se adevereşte, la fiecare pas: nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită. În stânga îi descopăr pe cei care muncesc, cu patimă şi dăruire, care răstoarnă munţii şi inventează soluţii pentru situaţiile imposibile, cei care, la urma urmei, poate fără să-şi dea seama, împing lumea înainte.

Ei nu ştiu ce e odihna, sar peste pauzele de masă, îşi amputează conştient somnul, au uitat ce înseamnă vacanţele. Pierderea de vreme îi ucide, înfrângerile îi stimulează şi mai mult.

Ei nu sunt vânători de recompense, nu calculează avantaje pentru paşii făcuţi, nu urmăresc să-şi rotunjească conturile şi nici să strălucească pe coperţi şi ecrane. Mulţi îi consideră fraieri, ei se consideră însă normali.

Mă uit, apoi, cu disperare, spre dreapta mea. Acolo dau de ceilalţi, îngrijorător de mulţi. Le-aş spune "pasivii", căci de pe urma lor nu prea rămâne mare lucru. Dar nu-i voi numi aşa, căci geniul lor rău nu stă, de fapt, nicio clipă locului.

Ei caută veşnic să facă ceva rău şi împotriva celorlalţi. Sunt, minut cu minut, pe urmele lor: îi pândesc la cotitură, le vânează ezitările, le inventează greşeli nefăcute, judecându-i cu nesaţ pentru ele. Îi suspectează pe primii că fac lucrurile bine pentru că ar avea un scop ascuns, un câştig secret şi, cu siguranţă, ilegal. Ceva gen "hoţul strigă «Hoţii!»".

Le fac primilor viaţa amară, căci victoriile lor îi îmbolnăvesc, iar suferinţa lor îi fericeşte. Pentru că ei înşişi NU POT, le fac viaţa amară celor care POT. Căci putinţa primilor scoate în evidenţă neputinţa celorlalţi. Cei din dreapta mea, care mă întristează - şi credeţi-mă, am şi eu destui  alături - , par a fi veşnic deranjaţi când treburile merg ca pe roate şi se căznesc să pună beţe-n ele, sărbătorindu-şi în haită reuşitele.

Şi uite-aşa pare a fi clădită lumea în care trăim: unii trag, iar alţii trag în ei. De aceea, numai la români se putea naşte proverbul atotcuprinzător: Nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită!