„E timpul să rupem tăcerea“: Artleaks, platforma dedicată abuzurilor din lumea artistică

Corupţia, cenzura, şantajul şi exploarea sunt termeni care poluează mai degrabă mediul afacerilor decât lumea culturală. Cu toate acestea, fondatorii platformei Artleaks consideră că a venit timpul să spună lucrurilor pe nume.

Instituţiile culturale se mândresc cu libertatea de creaţie şi de expresie, dar o platformă internaţională dedicată celor care activează în cultură are o poveste diferită de spus, se arată într-un articol publicat de „Deutsche Welle“.

Inspirându-se de la Wikileaks, Artleaks a fost fondat în 2011 de către un grup de artişti, istorici şi critici cu scopul de a protesta faţă de cultura politizată şi pentru a expune abuzurile din lumea artei. Motto-ul său este: „E timpul să rupem tăcerea“.

După cum spune Dmitry Vilensky, unul dintre iniţiatorii proiectului, conceptul se referă la „informaţia care nu a fost adusă la cunoştinţa publicului“.

Vilensky este membru al organizaţiei ruseşti Chto Delat? („Ce e de făcut?“) ale cărei experienţe negative în colaborarea cu galeria UniCredit din Bucureşti – inclusiv neplata de taxe şi probleme de cenzură – au fost un motiv pentru înfiinţarea Artsleaks.

El şi colegul său Vlad Morariu au fost în Cologne săptămâna asta pentru a discuta proiectul. Morariu este un cercetător român care s-a implicat în fondarea Artleaks la şase luni după ce platforma a fost fondată. Pentru el, proiectul nu înseamnă expunerea unor fapte senzaţionale, ci o investigaţie menită să arate dependenţa artiştilor de stat sau de piaţă, ceea ce criticul Clement Greenberg a descris ca fiind un „cordon ombilical din aur“.

„Ideea e să publicăm cazuri care arată defectele sistemului ca întreg“, a explicat Morariu.

Un astfel de caz este cel al Larissei Sansour.

Sansour a fost una dintre cei opt artişti nominalizaţi la premiul Lacoste Elysée în 2011 şi i s-a oferit o bursă de 4.000 de euro pentru a realiza un portofoliu de imagini.

Trei fotografii din proiectul ei, inspirate de solicitarea Palestinei de a obţine statutul de stat observator la ONU au fost selectate de către juriu. Apoi, cineva din conducerea Lacoste a cerut ca numele ei să fie scos de pe lista celor nominalizaţi, deoarece imaginile sale erau prea „pro Palestina“.

Numele ei a fost şters de pe site şi lucrările sale au fost, de asemenea, îndepărtate.

Muzeul i-a cerut lui Sansour să aprobe un comunicat de presă în care să declare că s-a retras de pe listă „pentru a da curs altor oportunităţi“. Ea a refuzat şi, după ce incidentul a ajuns în presa internaţională, Lacoste şi-a retras sponsorizarea, iar premiul a fost suspendat.

Experienţa ei nu este unică, iar Artleaks urmăreşte să expună astfel de cazuri şi să încurajeze solidaritatea.

Spre deosebire de Wikileaks, cazurile publicate de Artleaks nu sunt de regulă anonime. Iniţiatorii spun că lumea artistică este prea mică pentru ca sursele să rămână protejate. Este şi un mod de a evita bârfa, iar cei care vor să se înscrie pe site trebuie să aducă anumite dovezi, precum rapoarte, corespondenţă prin e-mail, documente interne şi înregistrări.

Nu e vorba doar de a arăta ce merge prost. E vorba şi de a impune modele noi în producţia culturală şi posibile relaţii. Uneori utopice, uneori foarte pragmatice“, spune Vilensky.

Proiectul a atras cazuri din toată lumea, multe provenind din America de Sud, Asia şi Estul Europei, din locuri în care libertatea de expresie este o problemă de viaţă şi de moarte.

„Este o prăpastie între marile corporaţii şi muzeele care s-au adaptat conceptului de transparenţă şi ţările în dezvoltare unde banii sunt pur şi simplu furaţi şi oamenilor nu le pasă câtuşi  de puţin ce impresie vor face dacă îi expui sau nu“, conchide Vilensky.