Digitalizarea în pandemie - ce este eIDAS şi cum se aplică în România

Pandemia a făcut ca birocraţia noastră cea de toate zilele să fie mutată, în multe cazuri, în propriile case, devenind o obişnuinţă să semnezi un document la micul dejun.

Acesta este doar unul dintre aşa-numitele lucruri „new normal” care fac parte din viaţa pe care am dus-o cu toţii în pandemie: fie că e vorba de noi contracte, documente, anexe sau orice alt tip de hârtie pe care în mod normal am fi semnat-o la birou sau de faţă cu alte persoane, acestea şi-au găsit o nouă „casă” în mail-uri, acolo unde aşteptau cuminţi să fie semnate.

eIDAS - cartea de identitate digitală

Bineînţeles, asta a dus la o creştere exponenţială a utilizării semnăturii digitale - care deja era pe un trend ascendent, ţinând cont de procesul de digitalizare care se aplică, rapid sau nu, în toate ţările din Europa. De altfel, la nivelul Uniunii Europene se lucrează la crearea unei pieţe unice digitale, iar în 2014 a fost promulgat un regulament (nr. 910/2014) care se referă la identificarea electronică şi serviciile de încredere pentru tranzacţiile electronice pe piaţa internă, cunoscut şi ca eIDAS.

eIDAS se aplică unitar tuturor statelor membre UE, însă are câteva elemente pe care le lasă la latitudinea acestora, cum ar fi stabilirea modalităţii de notificare a sistemelor de identificare electronică, stabilirea sancţiunilor sau a modalităţii de certificare a dispozitivelor de creare a semnăturilor şi sigiliilor electronice de către organisme de certificare dintr-o anumită ţară sau definirea organismului de supraveghere pentru serviciile de încredere.

Anul 2020 a venit cu începutul unui proces de revizuire a eIDAS, pentru a include şi adoptarea unui eID de care s-a tot vorbit de ceva timp - practic, un fel de carte de identitate digitală care ar permite utilizarea în siguranţă a serviciilor online din orice ţară membră a UE.

Cadrul legislativ local

La 6 ani de la promulgarea regulamentului eIDAS, în România se află încă în vigoare o lege a semnăturii electronice din 2001, care va fi abrogată în curând. Pentru aceasta s-au făcut trei propuneri legislative, însă două dintre acestea ies din zona subiectelor indicate de eIDAS pentru a fi reglementate la nivel naţional. Două dintre cele 3 propuneri de lege din Parlament care tratează subiectul semnăturii electronice, propun ca, în premieră în Uniunea Europeană, România să echivaleze semnătura avansată cu semnătura olografă.

Aceasta din urmă este, în fapt, semnătura de mână şi a fost subiectul principal al mai multor articole din aprilie anul trecut, atunci când declaraţia pe proprie răspundere era necesară pentru a ieşi din locuinţă. Expunerea de motive a proiectului de lege PL-x nr. 475/2019 susţine de asemenea că semnătura avansată a fost echivalată de mai multe state UE cu semnătura olografă - lucru care nu s-a întâmplat, la momentul scrierii articolului.

Diferenţa dintre semnătura olografă şi cea electronică

eIDAS nu acordă acelaşi efect legal semnăturii electronice avansate ca şi pentru semnătura calificată, pentru că, de fapt, pentru orice altă semnătură avansată decât cea calificată, mai întâi trebuie definit şi prezentat modul tehnic în care este ea creată şi demonstrat faptul că acel mod tehnic chiar îndeplineşte cele patru condiţii necesare specificate de regulamentul UE. Pentru semnătura calificată se arată şi care sunt mecanismele prin care acele cerinţe se îndeplinesc: folosirea unui certificat calificat şi a unui dispozitiv de creare a semnăturilor electronice calificat.

Aceste semnături calificate pot fi validate uşor, existând o listă unică, centralizată la nivelul statelor membre ale Uniunii. Orice semnătură calificată poate fi verificată în această listă, pentru a preveni falsificarea şi a reduce riscul înşelătoriilor online, precum furtul de identitate. Celelalte tipuri de semnături nu pot fi validate automat, ci trebuie ca fiecare dintre ele să  fie verificată individual. Acest lucru este destul de complicat pentru o persoană fără cunoştinţe în criptografia cu chei publice, tehnologia din spatele semnăturilor electronice.

Acesta este motivul pentru care până acum niciun stat UE nu a echivalat semnătura avansată cu semnătura olografă.

Anul deciziei

O decizie finală cu privire la abrogarea legii existente în prezent şi adoptarea unuia dintre cele trei proiecte ar trebui să se ia în acest an. Rămâne de văzut dacă legislativul va alege să urmeze regulamentul eIDAS şi să se alăture altor ţări europene în delimitarea clară dintre semnătura olografă şi cea electronică sau va continua cu această separare.

Anul 2021 ar trebui să fie sinonim cu digitalizarea instituţiilor publice şi nu numai, prielnic pentru dezbateri şi analize care să ţină cont de realitatea din celelalte state membre ale UE. În contextul în care digitalizarea a devenit un cuvânt pe care îl repetăm aproape obsesiv, indiferent de domeniul în care ne aflăm, situaţia care s-ar putea crea este una bizară. Practic, România ar putea ajunge să formeze o mică enclavă digitală, diferită de piaţa unică europeană, cu o siguranţă a mediului digital compromisă.