Universul ca în „Matrix“: Cât de real este şi ce rost ar avea să fim doar o simulare
0Universul în care trăim, pe cât de mare şi de complex este, ar putea fi doar o simulare pe un supercomputer. Această teorie apare anual într-o formă sau altă, după un experiment mai mult sau mai puţin de luat în seamă. Dacă am trăi într-un univers ireal, am vrea să ştim?
Săptămâna trecută a avut teoria conform căreia Universul este o hologramă, iar cercetătorii japonezi au reuşit să confirme teoria enunţată de fizicianul Juan Maldacena în 1997. Că-i hologramă sau o replică de „Matrix“ nu e cert, dar asta nu i-a oprit pe mai mulţi oameni să aibă teorii cu privire la Univers de-a lungul ultimilor ani.
În 2003, profesorul de filosofie Nick Bostrom de la Universitatea Oxford contura, într-un articol publicat în Philosophical Quarterly, trei aspecte ale acestui concept conform căruia Universul este doar o simulare pe un computer. El a spus că cel puţin o posibilitate este adevărată. Astfel, am exista într-o lume ca cea din filmul „Matrix“, difuzat la finalul anilor '90, când viaţa oamenilor putea fi simulată chiar până la moarte.
Prima idee a lui Bostrom este că omul ca specie o să dispară înainte de a atinge un stadiu „postuman“. Apoi, este puţin probabil ca vreo civilizaţie să genereze un număr semnificativ de mare de simulări ale evoluţiei sale. Şi, în final, posibilitatea care spune că într-o zi vom atinge o stare postumană din care vom putea face simulări ale vieţii strămoşilor noştri este falsă, dacă nu cumva trăim deja într-o asemenea simulare. Eric Mack notează pentru CNET că cercetători de la Universitatea din Washington au făcut progrese înspre a demonstra dacă suntem sau nu reali.
„Dacă faci simulări suficient de mari, ceva asemănător Universului nostru ar trebui să apară“, a spus Martin Savage în momentul în care a început cercetările. Într-adevăr, dar atunci se ajunge într-un cerc care mereu are un punct fierbinte. Dacă se ajunge la un univers ca al nostru simulat pe un supercomputer, atunci existăm deja într-unul. Dacă existăm într-unul şi tot creăm altele, când evoluăm suficient de mult, ajungem să trăim într-un ciclu nesfârşit al creării. Dacă nu trăim într-un aşa univers, dar încercăm să facem unul, vom ajunge să-l avem şi în acela vor fi create tot mai multe, direct proporţional cu puterea de calcul.
Cercetătorii de la Washington au estimat că, folosind puterea de calcul din prezent, s-ar putea simula o regiune puţin mai mare decât un atom. Insuficient pentru a demonstra teoria din „Matrix“.
De cât univers ai nevoie?
Zeeya Merali, într-un articol pentru Discover Magazine, îl citează pe Seth Lloyd, expert al MIT în mecanica cuantică, cu privire la acest Univers generat pe un PC pe steroizi. El a estimat numărul tuturor operaţiunilor care ar fi fost realizate în Univers de la Big Bang până în prezent. Calculele lui au arătat că pentru a crea o copie virtuală a realităţii, fidelă până la ultimul atom şi ultima desfăşurare a evenimentelor, ar fi nevoie de o cantitate de energie mai mare decât există în Univers.
„Computerul [care ar genera şi întreţine Universul] ar trebui să fie mai mare decât Universul, iar timpul ar trece mai greu în program decât în realitate. De ce să te chinui să faci asta?“, a afirmat el. De cealaltă parte este Silas Beane, expert în fizică nucleară la Universitatea din Washington care crede că până la finalul secolului am putea avea primii oameni simulaţi.
În 2007, John Barrow, profesor de matematică la Universitatea Cambridge, a venit cu altă ipoteză care îi este cunoscută oricărui om care a jucat vreodată un joc video sau a folosit o aplicaţie pe un dispozitiv. El a spus că simularea aceasta a Universului ar fi imperfectă tocmai pentru că nu poţi controla perfect toate aspectele. Universul-computer ar trebui ţinut „la zi“, actualizat întocmai ca un sistem de operare pentru a repara erori. Iar actualizările sunt mai greu de făcut cu cât ai un ecosistem mai mare.
O eroare dintr-un joc video.
Dilema care va provoca zeci de generaţii
Este cert că Universul nu va fi descoperit până mâine, până la anul sau în zece ani şi toate aceste teorii să se adeverească ori infirme. Tocmai aceasta este şi cheia dilemei: n-ai răspuns, ai ipoteze. Poate că cel mai bine a zis-o Silas Beane citat în acelaşi articol de pe Discover Magazine. „Şi dacă aş afla că sunt o simulare pe computer, şi dacă aş crede în continuare că Universul începe de la Big Bang, viaţa nu mi s-ar schimba“. Asta pentru că el consideră existenţa simulării drept o cale de a afla mai multe despre această natură, iar creatorii n-ar interveni în simulare, deci viaţa oamenilor ar curge firesc.
Zeci de generaţii, până când puterea de calcul va fi suficient de mare cât să fie simulat măcar un sistem solar, vor avea de dezbătut problema. Se pot adăuga ipoteze ca „dacă schimbă creatorii jocul de dragul distracţiei?“ sau „dacă deja-vu-urile pe care oamenii le experimentează sunt scăpări? poate fantomele sunt scăpări“, dar răspunsul tot n-ar fi aflat. Nici premisa că Universul e real nu e bună, nu există dovada că teza simulării e falsă.
Cercul acesta al hologramei în care trăim, al simulării ţinută pe o placă video, un hard-disk şi un procesor, va fi rostogolit multe decenii şi secole. Ipoteza e suficient de interesantă cât să se întâmple asta şi sunt prea puţine răspunsuri concrete care s-o anuleze. Şi mai e „Matrix“, un film popular în care oamenii, printr-un simplu PC, învăţau tot ce aveau nevoie şi puteau experimenta tot ceea ce voiau. Mai mult, puteau arăta cum doreau, ceea ce nu-i chiar puţin.
Află mai multe: