Un institut al nemuririi. Ce rost (moral) are viaţa fără capăt?
0Nemurirea este un atribut al zeilor. Cel puţin aşa s-a ştiut până nu demult. Ceea ce nu l-a împiedicat totuşi pe om să viseze la câştigarea acestei calităţi excepţionale, ca şi la exercitarea ei în propriul său interes, cu titlu de beneficiu personal.
Fiind vorba, în esenţă, de un vis al neputinţelor tânjitoare, destul de bine conştientizate în stare de veghe lucidă, primul pas s-a făcut prin inserarea lui în legende şi mituri.
Ni-l amintim astfel pe Ghilgameş, care ajunge să cunoască secretul nemuririi şi apoi îl pierde, făcând (sub aspect literar, desigur) condiţia noastră de indivizi şi de specie parcă şi mai amară. Mai este apoi cazul nefericitului Tithonus, amantul zeiţei Eos, pentru care îndrăgostita divină cere şi obţine de la Zeus viaţa eternă, uitând să mai solicite şi tinereţea fără bătrâneţe. Altă mare deziluzie, în momentul în care nemuritoarea olimpiană se trezeşte în patul de ierburi cu un decrepit etern şi perfect inutil.
Până să putem vorbi cu adevărat de un club al nemuritorilor, avem, deocamdată, un club al imortaliştilor, măcar sub forma temeinic organizată a unui Institut al Nemuririi, cu o misiune definită, cu o conducere şi un statut al membrilor titulari. Plasat sub expresiva deviză „Pentru o viaţă infinită”, clubul acesta se descrie ca o organizaţie educaţională nonprofit, grupând cercetători, inventatori, medici şi filosofi preocupaţi de „ceea ce ar putea fi cea mai semnificativă descoperire ştiinţifică cu care s-a confruntat vreodată omenirea – eradicarea bătrâneţii şi a mortalităţii” (citez dintr-o autocaracterizare entuziastă).
Citeşte pe stiintasitehnica mai multe despre institutul nemuririi