„Moartea la cină”, proiectul care aduce în discuţie sfârşitul vieţii

Suntem prea ocupaţi ca să murim şi nu învăţăm că noi nu alegem, totuşi. Aceasta este ideea promovată de tot mai multe proiecte care îşi propun să adune oamenii în jurul unei mese, să-şi facă timp şi să vorbească despre momentul prin care fiecare va trece.

Pe 7 ianuarie, Rosemary Lloyd a găzduit una dintre cele mai neobişnuite cine din viaţa ei.

Alături de soţul său, fiul şi fiicele vitrege, dar şi o prietenă de o viaţă la masă, Lloyd a servit lasagna şi salată, iar desertul a venit sub forma unei discuţii despre moarte.

„Moartea este cât se poate de prezentă în familia noastră. Îmi aduc aminte de prima înmormântare cu sicriul deschis la care am participat, la cinci ani. Străbunica mea murise, a urmat bunicul meu, după o luptă cu cancerul la colon. Mama fiicelor mele vitrege a murit de cancer la plămâni, dar este mereu cu noi, oriunde am fi. Aşa că ne adunăm şi discutăm, intenţionat, despre viaţă şi moarte. Este incredibil de important”, spune aceasta.

Adunarea lui Lloyd, numită „Moartea la cină”, este prima din sutele de întâlniri planificate pentru acest an, de-a lungul Statelor Unite ale Americii, dar şi peste ocean. Scopul este pe cale să devină cât mai firesc: discuţii despre singurul lucru iremediabil din viaţa fiecărui om. De la experienţe personale, abordări spirituale şi tabuuri, Lloyd vrea să convingă oamenii să se deschidă şi să vorbească despre acest subiect cu apropiaţii lor, să se pregătească pentru momentul inevitabil.

„Oamenii nu mor aşa cum aleg sau cum vor. 70% spun că şi-ar dori să moară acasă, dar 70% mor în spitale sau alte instituţii”, a spus Ellen Goodman, câştigătoarea unui premiu Pulitzer pentru organizaţia The Conversation Project. Goodman a sponsorizat proiectul „Moartea la cină”, pentru a susţine efortul menit să-i facă pe americani, şi nu numai, să discute despre final.

„Trebuie să avem aceste discuţii la masă, la cină, înainte să ajungem la Terapie Intensivă”, spune Goodman, interesată de încurajarea acestei iniţiative, mai ales după moartea mamei sale, de acum şapte ani.

„Trebuie să le purtăm înainte să se pună diagnosticul, trebuie să le avem devreme pentru că, altfel, ori este prea târziu, ori este prea devreme”, a adăugat ea. În perioada în care mama ei era bolnavă, a realizat că familia ei nu a discutat niciodată dorinţele acesteia, iar în acel moment comunicarea devenise extrem de dificilă.

Situaţia nu este deloc atipică. Potrivit mai multor studii, majoritatea oamenilor nu se gândesc aproape deloc la finalul vieţii şi la posibilele tratamente. În acelaşi timp, moartea este prezentă în viaţa fiecărui om, indiferent că este vorba de un prieten, o rudă apropiată sau un părinte.

Un studiu realizat de The Conversation Project arăta că 90% din americani consideră că este important să vorbească cu cei dragi despre dorinţele de la finalul vieţii, dar numai 30% o fac.

Aici crede Goodman că poate ajuta organizaţia sa. Pe site-ul The Conversation Project, există un kit care ajută oamenii să înceapă astfel de discuţii, care a fost descărcat de 62.000 de persoane. Include sugestii care să spargă gheaţa, cuvinte pe care părinţii le pot folosi. „Chiar dacă sunt bine acum, recunosc că sunt îngrijorat şi vreau să fii pregătit”, este unul dintre exemplele oferite. Ghidul include informaţii şi despre cum să vorbeşti cu doctorii despre sfârşitul vieţii.

„Este tragic felul în care se moare în ţara asta. Nu ştim ce îşi doreau oamenii iubiţi, nu ştim cum să-i ajutăm sau dacă luăm deciziile potrivite pentru ei. Presupunem că americanii sunt speriaţi de această conversaţie, dar cred că este un mit”, a spus fondatoarea proiectului.

Până acum, peste 4.000 de oameni s-au înscris la astfel de cine. Printre antreuri şi gustări, vor ciocni în amintirea celor dragi care nu mai sunt printre noi, vor împărtăşi amintiri şi vor vorbi despre cum şi-au trăit vieţile, dar şi despre felul în care au murit.

Acest tip de iniţiative au intrat şi în Europa de câţiva ani, sub altă formă. Death Cafe sunt locurile unde oamenii vin să discute despre moarte şi toate gândurile lor în această privinţă. Un fel de Cafe Mortel, concept gândit de sociologul Bernard Crettaz, a cărui popularitate s-a răspândit şi în Franţa anilor '90.
Britanicul Jon Underwood a deschis prima cafenea de acest gen,  Cakey Muto, în estul Londrei, în Hackney, unde oamenii cu boli incurabile vin să vorbească despre inevitabilul sfârşit.