Ziua în care românii s-au lăsat împușcați pentru a-i ura la mulți ani regelui. Ultima mare manifestație pro-monarhică din istoria României și urmările sale tragice

Pe 8 noiembrie 1945, sute de mii de români au încercat să apere democrația cu prețul vieții. Numeroși elevi, studenți, funcționari și oameni simpli au participat la ultima mare demonstrație pro-monarhică din istoria României, într-o încercare disperată de a împiedica stalinizarea țării. 

În toamna anului 1945, România se afla într-o situație tragică din punct de vedere politic. După ce cu un an înainte, Regele Mihai, cu sprijinul partidelor politice, a întors armele împotriva Germaniei naziste, țara noastră fusese abandonată în mâinile sovieticilor de către americani și britanici, fără niciun fel de garanții. Încurajați de tancurile sovietice, dar și de soldații Armatei Roșii care vor rămâne pe teritoriul românesc timp de 14 ani, comuniștii, un partid minoritar, încep să facă legea și să îndrepte România către stalinizare. Fără sprijin extern și cu oameni ai sovieticilor infiltrați în toate ministerele și funcțiile-cheie, Regele Mihai și reprezentanții partidelor democratice au opțiuni limitate.

În această atmosferă apăsătoare, tragică pentru poporul român, ultimul monarh al României tocmai împlinise 24 de ani pe 25 octombrie, iar pe 8 noiembrie 1945 îşi serba ziua numelui. Sute de mii de români aveau să-i facă cel mai frumos cadou în vremuri de restriște. Printr-un act de curaj incredibil s-au ridicat împotriva comuniștilor și, în ciuda interdicțiilor, a violențelor și amenințărilor, i-au urat „La mulți ani!“ Regelui, arătând unei lumi întregi voința poporului român și susținerea față de monarhie și valorile democratice.

România, o țară condamnată la sovietizare

Pe 23 august 1944, Regele Mihai, cu sprijinul liderilor politici, dădea o lovitură de stat: mareșalul Ion Antonescu, liderul de facto al României, era înlăturat de la putere și arestat. România întorcea armele împotriva Germaniei naziste și a forțelor Axei, și se alătura Aliaților (Marea Britanie, Statele Unite ale Americii și URSS). Această schimbare de orientare a fost determinată mai ales de faptul că trupele sovietice se aflau deja la granițele țării și avansau puternic într-un contraatac nimicitor asupra trupelor germane. Prin această manevră politică și militară, românii sperau că vor obține suportul Marilor Puteri Occidentale și vor scăpa de ocupația rusească și implicit de stalinizare. În plus, doreau eliberarea Transilvaniei de Nord-Vest. Socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg. Românii nu aveau de unde să știe că soartea României fusese deja hotărâtă încă din 1944. Era evident că Germania va pierde războiul, iar „Cei trei mari“, Churchill, Stalin și Roosevelt, făceau deja cărțile privind împărțirea lumii în zone de influență. Prim-ministrul Marii Britanii, Winston Churchill, a preferat să sacrifice România și să o dea în sfera de influență sovietică, în schimbul Greciei, importantă pentru englezi prin ieșirea la Mediterana. „Este vorba de decizia lui Churchill de a oferi zona de influenţă lui Stalin în Bulgaria şi România în schimbul unei zone de influenţă în Grecia, pentru asigurarea drumului Imperiului Britanic în Mediterana. Astfel, în timp ce România făcea eforturi disperate la Cairo şi la Stockholm să obţină un armistiţiu care să salveze independenţa şi suveranitatea ţării, tocmai în acel timp, aprilie-iunie 1944, Churchill îl manevra pe Roosevelt şi obţinea vânzarea României“, scria în „Agonia României“ avocatul Nicolae Baciu, contemporan cu evenimentele.

În octombrie 1944, la cea de-a patra conferință de la Moscova, care reglementa acordurile de procentaj, s-a stabilit oficial soarta anumitor state. Atunci s-a hotărât ca România să fie 90% în sfera de influență sovietică și doar 10% în cea britanică, ca un fel de garanție a integrității acesteia. Grecia era 90% în sfera de influență britanică, iar Iugoslavia și Ungaria în proporții egale. Bulgaria a fost și ea dată total pe mâna sovieticilor, deși într-un procent mai mic decât al României. Această situație a fost consfințită la Yalta, între 4 și 11 februarie 1945, celebra conferință găzduită la Palatul de la Livadia, în Crimeea. Acolo, Stalin s-a întâlnit cu Roosevelt, președintele american, dar și cu Churchill, prim-ministrul britanic. Lumea era împărțită în sfere de influență, iar România, alături de alte câteva state balcanice și central-europene, au ajuns sub Cortina de Fier. 

Comuniștii își fac de cap, regele intră în grevă

Inițial, după momentul 23 august 1944, rușii, deși s-au comportat barbar după ce au intrat pe teritoriul României, au păstrat aparența unui demers democratic, fără intervenții fățișe, directe, în politica internă a țării. Așa au apărut guvernele democratice conduse de generalul Sănătescu sau de generalul Nicolae Rădescu. Era însă o iluzie. În ambele guverne s-au infiltrat membri ai Partidului Comunist Român, o formațiune obscură, mult timp în ilegalitate, dar care a ajuns pe val susținută de sovietici. Nu mai vorbim de faptul că în țară și-au făcut apariția, odată cu tancurile rusești, toți agenții școliți la Moscova, agitatorii și activiștii însărcinați cu destructurarea monarhiei constituționale românești și pregătirea țării pentru stalinizare.

Comuniștii, deși nu aveau adeziune de masă, se bazau masiv pe sprijinul oficialităților și trupelor sovietice de pe teritoriul României. Acești oameni ai PCR încercau din răsputeri să compromită partidele democratice şi monarhia și să arate că lumina vine de la Est. Au produs în permanență agitație în cadrul guvernărilor democratice, culminând cu intervenția fățișă, directă, a sovieticilor. Mai precis, pe fondul unei crize politice accentuată de comuniști, în mod intenționat, pe 26 februarie 1945, sosește la București A.I. Vîșinski, adjunctul ministrului de Externe al URSS, Viaceslav Molotov. Acesta îi impune Regelui demiterea imediată a prim-ministrului, generalul Nicolae Rădescu, pe care îl acuză de fascism. Regele a așteptat în van intervenția americanilor sau a britanicilor în acest caz evident de încălcare a democrației și suveranității. Astfel, constrâns de situație, a fost nevoit să-l accepte pe Petru Groza, omul de lux al comuniștilor și președinte al Frontului Plugarilor, să alcătuiască un nou guvern. În acest guvern, ora exactă o dădeau comuniștii cu binecuvântare de la Kremlin.

În acest context dificil, evident, de stalinizare treptată și sigură a țării, Regele Mihai a încercat să lupte cu ce avea la îndemână. Profitând de faptul că reprezentanții americanilor și britanicilor au refuzat să recunoască Guvernul Petru Groza în forma inițială, tânărul suveran cere demisia lui Groza – fără precedent în istoria democrată –, dar acesta refuză. Din acel moment, adică de pe 21 august 1945, monarhul intră în grevă regală – efectiv încearcă să blocheze activitatea guvernului prin refuzul de a mai semna decrete și legi emise de Cabinetul doctorului Petru Groza. Acțiunea regelui era firească. Propriu-zis, sancționa un guvern nereprezentativ care acționa contra intereselor României, pe baza unei politici dictate de ruși. Fără semnătura regelui, acele documente nu erau legale și constituționale. Cu susținerea sovieticilor, Guvernul Groza își continuă activitatea nestingherit în ilegalitate, o atitudine specific pro-comunistă. Regele Mihai va rămâne în grevă regală până pe 7 ianuarie 1946.

O zi( aproape) ca oricare alta

Pentru oamenii partidelor politice democratice, în special cele două mari, PNL și PNȚ, dar și pentru numeroși români, era evident ce urmăreau comuniștii cu sprijinul sovietic. Nu aveau însă pârghiile necesare de a interveni în vreun fel, mai ales că britanicii și americanii își luaseră mâna de pe români. În tot acest timp, comuniștii beneficiau de aparatul de propagandă al sovieticilor, dar mai ales de trupele lor. Singurul mod în care românii cu principii democratice puteau să-și afirme susținerea față de Rege, și totodată să protesteze la adresa sovietizării României, era o manifestație pașnică, prin care să atragă și atenția marilor puteri occidentale. Acest lucru, în contextul în care era cunoscut faptul că noul președinte american Harry Truman a trimis un jurnalist în România pentru a raporta situația politică și socială.  

Prilejul perfect pentru o asemenea manifestație era ziua onomastică a Regelui Mihai, sărbătorită pe ziua de 8 noiembrie cu ocazia Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil. „Revenind la manifestaţia anticomunistă, atât Radu Câmpeanu (președinte al Tineretului Universitar Național Liberal în 1945), cât şi Dinu Zamfirescu (elev la acea dată) vorbesc despre faptul că preşedintele american de atunci, Harry Truman, fiind bine informat de către oamenii lor de aici, a decis să-şi trimită un emisar personal. El a optat pentru un ziarist şi nu pentru un apropiat din establishmentul american, aşa cum poate ar fi fost de așteptat. Este vorba de Mark Hedridge de la «Philadelphia Inquirer». Asta se întâmpla în toamna lui 1945. Şi aici a fost practic cheia manifestaţiei. Atât Partidul Naţional Liberal, cât şi Partidul Naţional Ţărănesc, ultimele redute ale forţelor democratice din România, au dorit să profite de această ocazie pentru a da un semnal pe plan internaţional. Liderii partidelor istorice au hotărât să organizeze manifestaţia cu ocazia zilei onomastice a Regelui, pe 8 noiembrie. Întreg conceptul s-a construit în jurul ideii conform căreia Regele este simbolul suveranităţii naţionale şi al românismului, în acelaşi timp, el fiind şi un pol de interes către care se îndrepta atenţia întregii societăţi româneşti“, preciza Andrei Galiță în „8 noiembrie 1945 prin ochii participanților“, pentru Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER). Era o manifestație a tinerilor împotriva comunismului și de susținere a democrației și a Regelui. Deși rivale, PNL și PNȚ hotărăsc, cu mult curaj, de comun acord, organizarea manifestației în Piața Palatului Regal.

Bineînțeles, de cealaltă parte, oamenii Guvernului și comuniștii au încercat să împiedice evenimentul și își doreau ca ziua să treacă neobservată. Ministrul de Interne, Teohari Georgescu, a cerut să se întâlnească de urgență cu reprezentanții celor două partide democrate. La discuții, le-a cerut să facă manifestația într-o sală închiriată, și nu pe stradă. Atât tineretul liberal, cât și țărăniștii au refuzat și au spus că vor să facă manifestația în Piața Regală. Ulterior sunt amenințați de Teohari Georgescu că va interzice manifestația. De altfel, comuniștii erau pregătiți să blocheze toate drumurile către Piața Regală cu cordoane de soldați înarmați. Ba chiar au fost pregătite și „trupele de scandal“ formate din muncitori și oameni ai comuniștilor. Dar nimic nu-i putea îndupleca pe studenții și elevii care au stat la baza organizării acestor manifestații.

Elevii și studenții împotriva comunismului

Cum era de așteptat, comuniștii au luat rapid măsuri împotriva manifestației. Martorii oculari povesteau cum străzile erau blocate cu cordoane întregi de soldați. Mai apoi, toate imaginile cu chipul Regelui au dispărut subit. Elevii și studenții au fost nevoiți să improvizeze: să aducă de acasă sau să scoată de prin cărți portretul lui Mihai I pentru a-l avea pentru evenimentul din Piața Regală. „La ora 6,30 dimineaţa, toate intrările care dădeau spre Piaţa Palatului Regal, începând din Piaţa Romană până la Universitate, continuând pe bulevardul Elisabeta și str. Brezoianu până la Ştirbei Vodă erau închise circulaţiei, erau soldaţi din T.V, agenți de poliţie militari şi civili care nu permiteau accesul decât al celor care locuiau în perimetrul respectiv dovedit cu legitimaţie. De la ora 8 dimineaţa, studenţimea se încolona la căminele Politehnicii din Barou Delavrancea, la Statuia Mihai Viteazul și Facultatea de Drept. Peste tot se vedeau chemări pentru manifestaţia de la Palatul Regal, scrise cu vopsea sau lipite. Dispăruseră etichetele din librării, cumpărate de elevi, scrise și lipite peste tot în oraş. Majoritatea elevilor se duceau la licee fără serviete, deşi se anunţase că se vor tine cursuri. Peste două ore, Piaţa Palatului va fi plină de elevi absolut de la toate şcolile. De fapt, prezența lor va fi simţită, cu sutele, în arestările care s-au efectuat în acea zi. (...) Studenţimea tuturor rectoratelor a fost la înălţimea zilei și prezența ei s-a făcut simţită din zori până noaptea târziu. Și la măreaţa sărbătorire a zilei numelui Regelui s-a alăturat populaţia țării trimițându-și mesageri din toate colţurile şi din toate categoriile“, așternea pe hârtie scriitorul Cicerone Ionițoiu, fost deținut politic, martor al evenimentelor.

„În anul acela, guvernul a descurajat orice sărbătorire a evenimentului, dar ocazia unei demonstrații publice de loialitate nu a fost ocolită. Deși regele se afla la Sinaia, oamenii s-au îndreptat spre palatul din București în valuri, ducând cu ei steaguri și cântând imnul național; bărbați și femei, bătrâni și copii s-au înghesuit în piață. Camioanele rusești, pline de soldați înarmați, au venit să împrăștie mulțimea. Oamenii, sfidând gloanțele, prin simpla forță a brațelor lor, au răsturnat camioanele și le-au dat foc. Au fost aduse forțe și mai mari, și sute de oameni au fost efectiv bătuți cu sălbăticie și târâți în arest înainte ca mulțimea să poată fi împrăștiată. Cred că puține popoare s-au lăsat vreodată împușcate ca să-i ureze regelui lor la mulți ani!“, scria principesa Ileana, mătușa Regelui Mihai.

De la școală la protest

Cordoanele de militari și polițiști nu au putut opri mulțimea care a ales să meargă pe bulevardele rămase deschise din rațiuni practice, de a nu bloca complet orașul. Elevii au închis efectiv școlile și îndemnau oamenii din tramvaie să coboare să-l susțină pe Rege. „În tot acest timp, liberalii au plecat de la sediul partidului şi au pornit pe bulevardul Brătianu, spre Universitate. Radu Câmpeanu îşi aminteşte şi acum oamenii care opreau tramvaiele şi călătorii care se alăturau tinerilor în demersul lor de susţinere a Regelui. Ajunşi la Universitate au făcut dreapta, intrând pe bulevardul Regina Elisabeta şi apoi pe Calea Victoriei. În zona restaurantului Capșa se afla un cordon de soldaţi cu armele îndreptate spre manifestanţi. Dat fiind numărul foarte mare de participanţi, soldaţii nu au tras, iar coloana a înaintat spre Piaţă. O întâmplare pe care atât Dinu Zamfirescu, cât şi Radu Câmpeanu au evocat-o cu plăcere în cele două interviuri este legată de angajatele din Palatul Telefoanelor: «la Telefoane s-a produs din nou un fenomen foarte interesant. Au ieşit salariaţii şi salariatele de la Telefoane; aveau o uniformă verde închis. Şi au venit şi ei cu noi, până în Piaţa Palatului»“, preciza Andrei Galiță în același material.

În cele din urmă, câteva sute de mii de oameni, în special tineri, au ajuns în Piața Regală. Manifestația a durat aproximativ un ceas, timp în care cei prezenți strigau „Regele și Patria!“. „Pe la ora 11,30, Piața arăta ca o mare de oameni masați în fața palatului, un alt mare grup în fața hotelului și o mare masă de oameni care se întindeau pe jos în Calea Victoriei, cât vedeam cu ochiul. Grupuri mici de demonstranți circulau prin piață purtând portretele Regelui și Reginei-Mamă, iar o mașină de pompieri condusă de soldați sosise în grabă pentru a stinge focul camioanelor incendiate lângă statuie“, preciza Roy M. Melbourne, membru al Misiunii americane la București, prezent la demonstrația din 8 noiembrie 1945.

Generalul Sănătescu: „Provocarea incidentelor a avuc ca scop dezlănțuirea maniei împotriva lui Maniu și Brătianu”

În fața unei asemenea manifestații prin care oamenii au transmis un mesaj clar pro-monarhic și anti-comunist, arătând Regelui că nu este singur împotriva sovietizării țării, comuniștii nu au stat cu mâinile în sân. Nu aveau încă organizarea din anii ’50-’60, dar tot s-au descurcat. În primul rând, a fost mobilizată divizia „Tudor Vladimirescu“, trupe sovietizate care urmau să fie aduse în Piața Regală pentru a provoca dezordine și violențe. Apar și contra-manifestanții, în general muncitori cu vederi comuniste, aduși de pe la fabrici. Nu în ultimul rând au sosit camioanele cu soldați trimiși să disperseze mulțimea. Motivul guvernului pro-comunist era acela că demonstrația pro-monarhică pregătea de fapt o lovitură de stat. „Exprimându-şi aversiunea faţă de guvernul Groza, manifestanţii sunt atacaţi de bande înarmate cu răngi, iar din clădirea Ministerului de Interne se trage asupra lor, fiind ucise 11 persoane. În ciuda evidenţelor, vina este dată tot pe demonstranţi. Urmează un val masiv de arestări în rândul membrilor partidelor democratice“, precizează și cei de la Memorialul Sighet.

Violențele au început atunci când se adunaseră o parte dintre manifestanți, probabil care încercaseră să intimideze elevii. Martorii oculari spun că de la ferestrele clădirilor s-a tras direct în oameni. „Între timp, suporterii Guvernului continuau să circule în camioane în vreme ce altele noi soseau. Trebuie să menționez că, după sosirea camioanelor comuniștilor încărcate cu suporteri ai Guvernului, grupările de polițiști și soldați care patrulaseră până atunci parcă dispăruseră. Pe la ora 10.45, lumea din fața hotelului a început în mod sincer și spontan să cânte Imnul Național, în vreme ce mulțimea din Piață creștea din ce în ce, ca pe o scenă uriașă. La ora 11, grupuri mari de tineri purtând steaguri au pătruns în piață dinspre Calea Victoriei pe lângă hotel și în scurt timp s-au contopit cu mulțimea. La ora 11.20 s-au auzit primele împușcături, persoanele din mulțimea mereu crescândă au început să arunce pietre unii într-alții, iar suporterii Guvernului aflați în camioane, dându-și seama că sunt copleșiți de mulțime, au hotărât, la ordin sau din propria inițiativă, să se retragă. În timp ce aceste camioane se retrăgeau, la ora 11.25, în fața statuii din piață un camion a fost răsturnat și incendiat. Acesta a fost urmat la scurt timp de un al doilea camion, căruia i s-a dat foc. Atunci, s-au tras focuri de armă, cu puțin înainte de a se vedea venind dinspre Calea Victoriei o mare de steaguri care se apropiau de piață și care – am aflat puțin mai târziu – purtau însemnele Partidului Național Liberal, ai cărui reprezentanți veneau în piață să-l aclame pe Rege“, raporta Roy M. Melbourne.

„Mare falsificare a adevărului”

Ulterior, după manifestație și mai ales după ce s-a tras în plin, oamenii s-au retras în mod organizat din Piața Regală. Ce era mai rău abia urma să vină. Agenții sovietici, oamenii comuniștilor umblau să identifice pe cei care participaseră la manifestații. Atunci, dar și în următorii ani, mulți au plătit cu libertatea sau chiar cu viața, dorința de liberă exprimare. „Autoritățile comuniste au încercat folosirea manifestației și a victimelor cu care s-a soldat aceasta în ceea ce înseamnă legitimarea regimului și a intenției de a lichida cele două partide democratice“, adaugă Andrei Galiță în lucrarea menționată.

Cicerone Ionițoiu mai avea să scrie și că „În Jurnalul Generalului Const. Sănătescu, fostul prim-ministru, pe 8 Nov. se menţionează că «pentru a împiedica această manifestaţie de simpatie, comuniştii au apărut în câteva camioane ca să împrăştie lumea. S-au produs ciocniri, s-au schimbat focuri de armă. Ofiţeri anglo-americani au fost martori la această scenă şi au declarat că toată dezordinea a fost provocată de comunişti. Iar pe 12 Nov. menţionează înmormântarea a doi comunişti omorâţi pe 8 Nov. Guvernul le-a făcut funeralii naţionale, discursuri transmise la radio, în care se atacă partidele lui Maniu şi Brătianu, responsabile de dezordinile de la 8 Nov., zic comuniştii. Mare falsificare a adevărului! Spre seară apar pe ziduri şi tramvaie afişe mari, prin care comuniştii cer dizolvarea partidelor de dreapta». Provocarea incidentelor de la 8 Nov. 1945 a avut ca scop dezlănţuirea maniei împotriva lui Maniu şi Brătianu, care trebuiau eliminaţi din viața politică, din dispoziţia Moscovei, pentru că din cauza lor nu aveau linişte comuniştii din România, în intenţia lor de a o transforma în gubernie rusească. Manifestaţii pentru sărbătorirea zilei Regelui Mihai au avut loc în mai toate oraşele ţării, dar cele mai mari s-au petrecut la Timişoara, Cluj, Iaşi, Braşov, Ploieşti, Brăila, Craiova, Giurgiu, Galaţi“.

În ianuarie 1946, Regele iese din greva regală și asta fiindcă Petru Groza și stăpânii săi de la Kremlin au hotărât să accepte în Guvern și numirea a doi membri ai partidelor democratice, unul de la PNL și unul de la PNȚ. În plus, se obligau să organizeze alegeri libere, libertatea presei, a cuvântului și a religiei. Cu această ocazie, Guvernul Petru Groza era recunoscut și de SUA, dar și de Marea Britanie. Evident, comuniștii nu se vor ține de cuvânt. În 1946 falsifică grosolan alegerile, partidele istorice sunt compromise și desființate, iar Regele, obligat să abdice, cu un pistol pus pe masă. Marile Puteri Occidentale s-au făcut că nu văd, iar teroarea comunistă s-a instaurat în România.

Regele Mihai: „Democrația și libertățile nu sunt câștigate pentru totdeauna”

„ Când am întors țara de partea Aliaților, pentru salvarea existenței Statului român, aveam 22 de ani. Aceeaşi vârstă o aveau și cei care se adunau, exact acum 70 de ani, la 8 noiembrie 1945, în Piața Palatului Regal, pentru a-și apăra libertatea. Aceeași vârstă o au și cei ce au ieșit în stradă, în aceste zile.

Un lucru pe care l-am învățat în tinerețe a fost că prietenii te pot dezamăgi mai mult decât dușmanii. Alt lucru învățat atunci a fost că în momentele cruciale rămâi singur. Democrația și libertățile nu sunt câștigate pentru totdeauna. Nicio izbândă nu este eternă. Omul își câștigă în fiecare zi dreptul de a avea un «mâine». Țara își redobândește, cu fiecare generație, privilegiul de a continua să existe.

A avea legi este un lucru însemnat. A-i face pe oameni să le respecte este încă mai valoros. Dar fundamental este ca oamenii să creadă în ele. România prezentului nu a ajuns încă acolo.

Bunul mers al instituțiilor Statului este condiția libertății și statorniciei noastre. Instituțiile nu pot funcţiona fără respectul legii, fără competență și fără etică. Dar, după cum ați constatat recent voi înșivă, legislația cea mai avansată și atitudinea civică nu sunt, din păcate, suficiente pentru a obține și garanta o viață instituțională solidă. Sunt sigur că tânăra generație va ști să găsească, în România ei, justa măsură între atitudinea civică și instituțiile Statului.

Prin unica ei raportare la națiune, Coroana rămâne fântâna mândriei, a încrederii și a iubirii. Ea ocrotește și întruchipează ființa națională. Ea este o punte de legătură între comunități, între credințe, între cetățean și aproapele lui. Coroana Română împlinește peste câteva luni 150 de ani. Ea a continuat să existe, timp de un secol și jumătate, în ciuda unor nelegiuiri și greutăți de neimaginat. Din cei 150 de ani ai Coroanei, aproape 100 i-am trăit personal. Toate acestea mă îndreptățesc să spun tinerilor noștri: Timpul României voastre a început!”, preciza regele în mesajul său din 8 noiembrie 2015.