#RomâniaNeUnește | Cum arăta în realitate costumul autentic al țăranului român. De ce era diferit de ceea ce credem astăzi că este tradițional
0Straiele țăranului român de odinioară erau destul de diferite de ceea ce înțelegem astăzi prin port popular românesc. În primul rând fiindcă aveau mai mult decât un rol vestimentar fiind decorat după reguli stricte cu simboluri magico-religioase. În plus, portul diferea în funcție de vârstă și statut.
Vestimentația țărănească este alături de limba vorbită, tradiția orală, dansuri, muzică folclorică, obiceiuri de sărbători, gastronomie, dar și vechile meșteșuguri, o zestre culturală, identitară a poporului român. Sunt elementele care ne definesc la nivel continental european și totodată ne individualizează. Costumul tradițional românesc, sau mai degrabă elemente ale acestuia, cunosc un reviriment în ultimele decenii fiind foarte la modă, culmea, mai ales în mediul urban, Sunt îmbrăcate la nunți, petreceri, diferite evenimente sociale sau cu tematică tradițională. Mulți români, care doresc o apropiere de tradiție, se căsătoresc în costume tradiționale.
Însă adevăratele straie țărănești ale românilor de odinioară mai pot fi admirate mai ales în muzee de etnografie. Sunt puține comunități care le poartă, dar și mai puțini cei care reușesc să le confecționeze conform tradiției. Și asta fiindcă elementele de costum popular purtate de mulți români, astăzi, au prea puțină legătură cu cele tradiționale, cu adevărat autentice. Fie au modele fără simbolistică tradițională, fie sunt croite să corespundă ideilor moderne de estetică vestimentară. Nu mai vorbim de faptul că sunt confecționate din cu totul alte materiale decât cele din trecut. Dacă mai sunt asociate cu încălțămintea cu toc, la femei, sau pantofii italienești, la bărbat, deja nu mai putem vorbi de port tradițional. Începând cu secolul XX, îmbrăcămintea rurală a fost idealizată, cele autentice fiind considerate doar cele de sărbătoare, spectaculoase, care se regăsesc în muzee și expoziții personale. Acestea erau însă purtate foarte rar, uneori niciodată.
Cămașa, elementul de bază al vestimentației țărănești
Cum toată lumea știe, portul popular românesc autentic diferă de la o zonă etnografică la alta. Ba chiar și de la o comună la alta, măcar la nivel de accesorii sau a unui element definitoriu pentru acea comunitate. Tocmai de acea veșmintele țăranului român au cunoscut o varietate extraordinară. Cămașa era elementul vestimentar de bază al țăranului român. De la cămașă pleca totul. Evident, nu toate cămășile erau puternic decorate, brodate și foarte spectaculoase.
Acelea erau de sărbătoare, de zestre, de soacră mare, de nuntă și de multe ori erau purtate doar de câteva ori pe an, odată în viață sau nu părăseau vreodată lada cu veșminte. Cămașa de bază a țăranului român era albă, eventual cu broderii discrete, minimaliste. Cămașa bărbătească era lungă, fie până pe coapse, fie deasupra genunchilor, prinsă la mijloc cu un brâu de lână, chimir din piele sau la megieși cu o curea lată. Cămășile arătau statutul social dar și momentele din viața țăranului. Cu cât era sărbătoarea mai mare sau evenimentul din viață mai important cu atât era mai brodată și mai arătoasă. Evident, la oamenii gospodari.
„În general, costumul popular are ca piesă de bază cămaşa albă. Din copilărie până la moarte, cămaşa îl însoţeşte pe ţăran la muncile câmpului, la sărbători, la nuntă. Ea îndeplineşte, de asemenea rolul de marcă socială în cadrul societăţii rurale, fiind purtată de personalităţile satului . Există însă şi o cămaşă a duminicilor, a sărbătorilor de peste an, a nunţilor şi a botezurilor, a datinilor şi a obiceiurilor, cămaşa mortului (cămaşa-horbotă a momentelor îndurerate), cămaşa fecioriei şi a văduviei, cămaşa Crăciunului şi a Paştilor. Legată de un străvechi rit agrar (“Sânzienele”), cămaşa de Drăgaică este cea mai frumoasă dintre cămăşile de zestre ale celei mai mândre şi harnice fete, aleasă Drăgaică. Cămaşa de soacră, din zona Sibiului, lucrată de mireasă este dovada îndemânării şi talentului acesteia”, arată specialiștii de la Muzeul Național al Țăranului Român.
La bărbați era o varietate de cămăși, în funcție de zonă și statut de la cămașa lungă cu clini laterali, la cea cu barburi dar și la cele scurte la care se atașa fustanela, adică acel accesoriu care completa cămașa din zona mijlocului, pe sub chimir sau centură până peste genunchi. Femeile aveau și ele cămașă lungă sau scurtă, după zonă, după statut, dar mult mai frumoasă, cu mâneci bufante și chiar cu decorațiuni la cele înstărite.
De la brâu în jos, altă modă, alte obiceiuri
La cămașă bărbatul adăuga pantalonii care în tradiția rurală aveau modele la fel de variate ca și cămășile. Ițarii, de exemplu, erau caracteristici moldovenilor și erau făcuți din in. Erau o îmbrăcăminte lejeră de vară. Aceștia puteau fi de muncă, de sărbătoare sau de mers la târg. Iarna, țăranii purtau izmene făcute din cânepă cu croi drept sau mai larg. Atenție, izmenele țărănești nu erau una și aceeași cu indispensabilii, adică nu se purtau pe sub pantalon. Tot iarna se purtau cioarecii, pantaloni groși din lână. Nu putem uita gacii, acei pantaloni foarte largi purtați prin Țara Oașului. Niciun bărbat serios nu ieșea din casă fără acoperământ pe cap. Vara era pălăria, fie din paie, fie din material textil, iar în timpul iernii căciula din pielicele de miel. Forma căciulii ca și calitatea acesteia făceau diferența între iobagi și răzeși, între gospodari și săracii satului.
Brâul, chimirul sau centura erau elemente importante cu ajutorul cărora era strânsă cămașa. În picioare bărbații purtau de regulă opinci. În anumite zone etnografice, la cei gospodari se purtau și cizmele. Pe timp de iarnă purtau pieptare, sumane sau cojoace.
Femeile aveau pe lângă cămașă, celebra ie, fote, catrințe sau vâlnice în funcție de zona geografică. „Forma și modul lor de purtare-suspendat, înfășurat drept sau încrețit-au generat cele trei tipuri de bază ale veșmântului tradițional românesc: costumul cu catrință, costumul fotă și costumul cu vâlnic”, preciza Maria Bâtcă în „Costumul popular românesc”.
În picioare purtau opinci, cu ciorapi, mai ales în anotimpul rece, sau, în funcție de zonă, botine din piele sau cizme. Evident, în zilele de sărbătoare nu lipseau podoabele, fie zgărdane, salbe dar și alte accesorii. Ia femeiască este spectaculoasă, mai ales cea de sărbătoare și îndeosebi la fetele sau nevestele gospodarilor satului, o purtau, adică cei mai înstăriți. De multe ori unei tinere femei îi lua și câteva luni bune să coase o astfel de cămașă.
„Pentru femei, în funcţie de zonă, cămaşa poate fi completată de la talie în jos cu una sau 2 piese: catrinţe, fote (fie ele drepte sau creţe) sau oprege. Acestea sunt susţinute cu un brâu ţesut în război sau împletit, cu cordoane metalice sau cu mărgele, montate pe diferite suporturi materiale.Femeile măritate îşi acoperă capul cu marame, ţesute din borangic, ştergare, ţesute din bumbac sau lână, baticuri cumpărate din prăvălii şi bonete denumite, în funcţie de zonă, cepse sau conciuri. Fetele îşi prind flori în cozi sau se gătesc cu coroniţe, diademe”, precizează cei de la Muzeul Național al Țăranului Român.
„După vorbă, după port”
În lumea rurală autentică haina nu era doar un simplu obiect vestimentar, ci un adevărat simbol al statului în comunitate. Moda era extrem de strictă și conservatoare. Te puteai îmbrăca doar conform statului tău. După felul în care un țăran era îmbrăcat îți puteai da repede seama dacă este răzeș, iobag, om gospodar, căsători, necăsătorit, cu zestre sau fără. Fiecare element al portului popular adevărat nu era ales întâmplător, avea o semnificație clară, supus unor cutume care s-au păstrat timp de sute de ani. Totodată, vestimentația era variată și diferea de la un eveniment la altul al vieții. Existau ținute de sărbătoare, de muncă, de horă, de mers la biserică, de înmormântare, de doliu, de fată mare, de băiat ajuns la maturitate și multe altele. Meseriile erau cunoscute după port. Vorba acea „după vorbă, după port”. Vestimentația țăranului român a avut însă câteva piese de bază, cu variații regionale la care se adăugau accesorii care începeau să „vorbească” despre sex, vârstă și statut.
„Fiecare nivel de vârstă își avea codul său de simboluri care îi asigura identificarea, recunoașterea, cod decodificat de întreaga comunitate. Tradiția stabilea pentru fiecare categorie de vârstă, atât atributele vestimentare distrincte -manifestate în găteala capului, în decorul și cromatica pieselor de port, în adoptarea unor elemente de îmbrăcăminte specifice numai grupului de vârstă respectiv, cât și atitudinile și limbajul corespunzător”, adaugă Maria Bâtcă în aceeași lucrare. Costumul popular avea și un rol ritualic, existând inclusiv cazuri de travesti, la anumite evenimente. De exemplu, bărbați care se îmbrăcau în femei la priveghi în satele Moldovei.
„Costumul popular marchează însă şi caracterele biologice ale individului (sexul şi vârsta). Condiţia diferenţierii stricte se leagă de o întreagă mentalitate privind rolul general al bărbatului şi femeii în colectivitate, subliniat de felul diferit al costumului. Acest rol putea fi transgresat numai la anumite ocazii, cu caracter ritual şi era exprimat prin aşa – numitul travesti, împrejurare pe care o întâlnim de pildă la priveghiul din zona centrală a Moldovei, unde unii bărbaţi se costumau în femei”, arată specialiștii de la MȚR. Statutul marital era reflectat de asemenea prin îmbrăcăminte. Fetele mari, nemăritate nu aveau voie să poarte anumite elemente de vestimentație și erau ușor de recunoscut.
„În multe zone din țară, dintre care amintim Țara Oltului, Vâlcea, Sălajul, dar și Banatul fetelor le era interzis purtatul catrinței la spate, peste poalele albe, îmbrăcarea acestei piese și în față și în spate fiind, însă, obligatorie pentru femeile măritate. Astfel, la Porumbacu de Jos ( Țara Oltului), fata mare purta numai în față o crătință de lână țesută în patru ițe, destul de lată încât acoperea bine șoldurile, compusă din două foi unite pe verticală, decorată pe poale cu două rânduri de alesături realizate cu sârmbă galbeni și arnici negru și terminată cu frâmbii(ciucuri) negre pe marginea inferioară. În schimb nevasta purta obligatoriu două catrințe: cea din față mai lată, cea din spate mai îngustă”, se arată în „Costumul popular românesc”.
Și la bărbați hainele vorbeau despre statut dar și despre diferite etape de trecere, de devenire ale tinerilor. De exemplu, flăcăul care se pregătea să devină bărbat purta altfel de haine. În vestimentația acestuia cojocul și pieptarul jucau un rol esențial. „Hainele din blană (pieptare și cojoace) precum și cele din dimie, ca și șerparul de lână, avea o semnificație aparte în cadrul comunității tradiționale fiind purtate de feciori pentru prima oară cu ocazia intrării lor în joc. Ei treceau astfel într-o altă etapă a vieții, a „feciorilor mari, integrându-se în viața socială a comunității”, adăuga în aceeași lucrare Maria Bâtcă.
Cojocul era folosit și în jocul curtatului fetelor. „În Bihor s-a mai putut identifica un obicei străvechi, potrivit căreia feciorul voit una dintre aceste piese cu care venise îmbrăcat la casa tinerei. A doua zi dacă vedea cojocul sau sumanul agățat în târnaț( pridvor), însemna că fata și părinții ei nu doresc să le intre în familie”, scria Maria Bâtcă.
Hairstyling și coafuri din lumea autentică românească
Pieptănăturile și împletiturile jucau un rol esențial în viața femeilor din lumea rurală. La fel ca și vestimentați aveau un rol simbolic care vorbeau despre statut. Prin anumite tipuri de împletituri fetele semnalau dacă sunt sau nu gata de măritat. Sau arătau dacă sunt fete mari sau deja măritate. „În Șcheii Brașovului, dacă fata avea zestrea pregătită, ieșea la joc cu o singură coadă lăsată liber pe spate împodobită cu conchiu( floare de mireasă) și îmbrăcată în haine de mătase. În cazul în care ea nu era gata cu zestrea, ieșea la joc pieptănată cu două cozi, legată pe cap cu o panglică, împodobită cu o agrafă sau cu un trandafir, fiind îmbrăcată în androc și laibăr de postav. (...)În comuna Șanț din județul Bistrița-Năsăud, fata mare se pieptăna cu cărare pe mijloc, părul fiind împletit în două cozi împreunate la ceafă într-o singură coadă în care se împletea o petea( panglică) lungă”, preciza Maria Bâtcă în lucrarea menționată anterior.
De multe ori, pieptănăturile se transformau în adevărată artă. În Vrancea fetele se pieptănau cu cărare la mijloc, cu părul împletit în două cozi, numite gâțe. Cozile erau duse apoi spre ceafă și întrepătrunse, obținându-se un coc lunguieț denumit cârcei. Fetele împodobeau acest coc cu flori naturale. Interesant este modul cum își tratau părul. Îl spălau și mai apoi îl ungeau cu unt, ca să lucească și să stea cât mai lins. Apoi era împletit. Evident, împletiturile de sărbători sau de nuntă erau un adevărat spectacol. În păr se puneau tot felul de podoabe dar și pene, flori și multe altele.
O simbolisticiă arhaică, păgână, conservatoare
Ornamentele de pe cămăși, pieptare, fote sau alte elemente de port popular nu erau întâmplătoare. Din contră erau bine cunoscute și erau respectate cu sfințenie. Erau aplicate în funcție de rolul acelui obiect vestimentar. Dacă era de nuntă se coseau motive legate de noroc, fertilitate și fecunditate. Dacă era de sărbătoare motive care să atragă sănătatea, bunăstarea și belșugul. Și așa mai departe.
Printre motivele tradiționale românești se regăsesc crucea, linia șerputiă, bradul, spirala, rombul, cercul, trifoiul cu patru foi, spicul de grâu, anumite flori, strugurii, clopoțeii, cocoșul, cucul, coarnele de berbec, ochiul sau diferite motive geometrice. În afară de cruce și de ochi, în mare parte erau motive păgâne moștenite dintr-un trecut îndepărtate și se referau mai ales la bunăstare, fertilitate, ciclul vieții și noroc. Multe dintre aceste motive au fost identificate de specialiști ca fiind foarte vechi. Se crede că unele au rămas moștenire de la populațiile neolitice, precum spirala. Se bănuiesc influențe dacice dar și ale popoarelor migratoare care au trecut pe teritoriul de astăzi al României.
„Arheologi și istorici ai costumului popular românesc consideră ornamentele incizate pe statuete ca fiind posibile reproducerii ale decorului îmbrăcămintei din acele timpuri îndepărtate, recunoscând frapante asemănări între elementele de costum reprezentate pe figurinele preistorice și piesele componente ale portului popular din vremea noastră. (...)În timpul ocupației romane și al migrațiilor, arta autohtonă a continuat, de fapt, arta dacică, păstrând o serie de elemente decorative tradiționale îmbogățite cu forme noi, preluate din repertoriul culturii materiale provinciale romane sau chiar din cel al popoarelor migratoare”, preciza Maria Bâtcă.
Ținuta de muncă vs ținuta de sărbătoare
În jurul costumului popular românesc s-a creat o adevărată mitologie urbană. Românii vor să vadă costumul popular românesc numai așa cum și-l imaginează. Adică foarte spectaculos și bogat în decorațiuni și simboluri. În realitate, lucrurile stăteau ușor diferit. Evident, o parte a vestimentației țărănești era foarte spectaculoasă, mai ales în anumite zone etnografice. Dar așa cum am precizat deja era destinată mai ales sărbătorilor și evenimentelor importante din viață. Nu era purtată zi de zi. În primul rând fiindcă presupunea o muncă prea asiduă și prea îndelungată, plus materiale costisitoare, pentru a fi ruptă sau uzată la muncile gospodărești.
Atunci când aveau treabă prin ogradă, la câmp sau la pădure, țăranul folosea haine simple, din materiale mai rezistente. De exemplu, cămăși simple din cânepă sau in, cu ițari sau izmene și opinci. De multe ori, în timpul verii renunțau la opinci pentru a nu le uza și mergeau desculți. „Îmbrăcămintea se compune dintr-o pălărie de paie, vara, sau căciulă, din cămaşă şi izmene, făcute de pânză de casă, altădată ţesută pe de-a-ntregul din in, iar acum făcută pe jumătate cu bumbac; picioarele sunt încălţate cu opinci. Deasupra cămăşii, ţăranul aruncă pe umeri o manta. Femeile, vara, poartă o cămaşă lungă, pe deasupra căreia se îmbracă sau fustă, sau şorţ şi o caţaveică; picioarele sunt desculţe sau în opinci”, scria George Coșbuc în volumul „Crestomație pentru toți românii” din 1904, în care descria îmbrăcămintea țăranilor din Basarabia, de altfel foarte asemănătoare cu cea din Moldova răgățeană.