Portretul securistului român, bătăușii care și-au terorizat propriul popor. Semianalfabeți, brutali, incapabili să învețe o meserie

Securitatea, organismul de represiune care a declanșat, mai ales în anii 50, un adevărat genocid împotriva poporului român, se baza, așa cum arată studiile de specialitate, pe mulți indivizi fără școală, necalificați, din familii sărace, dar care dovedeau lipsă de empatie și cruzime.

După abdicarea forțată a regelui Mihai I dar și a epurării partidelor politice, Regatul României a devenit, în anul 1947, Republică Populară, un satelit al URSS până la începutul anilor 60. Odată cu instalarea la putere a comuniștilor s-a trecut la epurarea „elementelor dușmănoase”, a „dușmanilor poporului” și a „claselor exploatatoare”. Toate acestea, în mod cinic, în numele democrației populare. Pe scurt, a fost decapitată intelectualitatea românească, întreprinzătorii privați, gospodarii satelor și toți cei care se opuneau regimului comunist. Trebuiau să rămână doar cei cu „origine sănătoasă”, adică muncitori, țărani amărâți, intelectualii obedienți noului regim, aplaudacii de partid. Adică o masă care putea fi controlată, jefuită și îndoctrinată sistematic.

Pentru a se asigura că totul este dus la îndeplinire în mod corespunzător, iar stalinizarea țării se face într-un ritm cât mai alert, Partidul Comunist a înființat un organism crunt de represiune. Se numea Direcţia Generală a Securităţii Poporului sau, așa cum a rămas în amintirea românilor, Securitatea.

În anii 50, cel puțin, Securitatea a produs un adevărat genocid în rândul poporului român împreună cu sistemul penitenciar comunist. Au fost torționarii care au pedepsit printre cei mai merituoși cetățeni ai țării, oamenii care contribuiau cultural și material la dezvoltare țării. Singura lor vină era că nu făceau parte din categoria socială agreată de comuniști sau că ar fi reprezentat un pericol pentru regim. Specialiștii, bazându-se pe documente, mărturii și statistici, au conturat un portret al Securistului tipic al anilor 50, perioada cea mai cruntă de represiune politică.

Acesta avea câteva caracteristici clare, existând inclusiv un tipar după care autoritățile comuniste se ghidau în alegerea celor care trebuiau să bage spaima în români. 

Teroriștii neamului românesc și un genocid îndreptat împotriva propriului popor

Comuniștii au ajuns la puterea în România fără o bază de masă solidă, din contră erau un partid infim. Dar s-au ajutat de fraude, intimidări și violențe cu ajutorul Armatei Roșii. Ajunși stăpâni peste un popor de 18 milioane de oameni, „tovarășii” au reprimat brutal orice rezistență și au avut grijă să epureze societatea de elementele incomode. În special de cei care se opuneau regimului. Pentru aceasta a fost înființată Securitatea, în anul 1948.

Cu ajutorul cadrelor Securității dar și a trupelor sale speciale, ajutat de Miliție, plus a unui sistem penitenciar criminal, plin de torționari, regimul comunist a declanșat teroarea dar și cel mai mare genocid îndreptat împotriva propriului popor. După model bolșevic.

Justiția comunistă era aplicată după reguli care nu aveau nicio legătură cu principiile democratice și în totală discordanță cu respectarea drepturilor omului. Oamenii erau arestați, condamnați și încarcerați de multe ori în mod arbitrar, fără probe solide și cu o motivație strict politică. Mulți oameni nevinovați au ajuns bătuți, schingiuți și aruncați în celule doar fiindcă aparțineau unei clase sociale. Totul era dublat de o teroare psihologică de control a maselor. Prin informatorii lor, prin coruperea membrilor familiei, a colegilor de serviciu și chiar a minorilor, Securitatea a semănat sămânța neîncrederii în rândul populației, a unei senzații constante de teamă și de stres pronunțat.

„Înfiinţată la mijlocul anului 1948, Securitatea (şi Trupele sale speciale, ajutate direct de Miliţie) a reprezentat principalul instrument al represiunii comuniste împotriva poporului român. Modalităţile de a exercita teroarea au fost multiple, începând cu represiunea violentă: arestări, anchete, torturi, stabilirea condamnărilor (justiţia, în special cea militară era practic aservită Securităţii), continuând cu teroarea psihologică – organizarea unei formidabile reţele de informatori, punerea la punct a unui diabolic sistem de diversiune şi dezinformare a maselor, ameninţări, şantaj şi încheind cu presiunile făcute asupra întregului aparat de stat, economic şi administrativ.(...) În România, la fel ca în toate ţările unde au guvernat timp de decenii, comuniştii au manifestat un profund dispreţ pentru viaţa cetăţenilor ţării”, preciza Vladimir Tismăneanu în „Raportul final”.

Iar anii 50 au fost cei mai duri, prin intensitatea violențelor și a epurărilor, dar și prin metodele aplicate. Conform datelor statistice, în pușcăriile comuniste au ajuns aproximativ două milioane de oameni în perioada 1948-1989. Numai în perioada 1948-1964 au ajuns în pușcăriile politice în jur de 600.000 de români.

„Dacă admitem că nu toate erau în permanenţă „pline”, în perioada de „vârf” (1948-1964) numărul mediu de deţinuţi închişi la un moment dat, într-un penitenciar, a fost de aproximativ 75 000. Durata medie de detenţie politică trebuie estimată ţinând seama că mulţi dintre cei condamnaţi primeau pedepse mari (3-8 ani) sau foarte mari (9-25 ani) dar, pe de altă parte, foarte mulţi erau cei reţinuţi pentru anchetă sau condamnaţi „administrativ” pe perioade de la 6 luni până la 60 de luni. Am considerat deci durata medie de detenţie politică, în perioada 1948-1964, de 2 ani. Din datele de mai sus, se poate deduce numărul deţinuţilor politici din perioada amintită: 16:2 x 75 000 = 600 000”, adăuga Tismăneanu în raportul amintit. 

Cine erau cei recrutați în Securitate

Direcția Generală a Securității Poporului (DGSP) a fost înființată în luna august a anului 1948. Ca structură organizatorică cuprinde zece direcții naționale cu aproape 1200 de angajați. Numărul securiștilor a crescut de la un an la altul. Și asta fiindcă misiunile de „combatere a dușmanilor poporului” era tot mai solicitante iar „elementele reacționare” tot mai numeroase. Î

n 1956 s-a ajuns la peste 12.800 de angajați, dintre care peste 10.500 ofițeri de Securitate. Securiștii au fost recrutați, încă de la început din rândul categoriilor de jos ale societății. În special din rândul muncitorilor necalificați și a țăranilor săraci. Adică din rândul năpăstuiților cu frustrări sociale și economice care abia așteptau să „prelucreze” burghezi, moșieri, intelectuali și alte categorii „exploatatoare”. Inițial recrutarea s-a făcut sub atenta observație a consilierilor sovietici, oameni cu experiență în poliție politică.

„Încă de la început, consilierii sovietici, care supervizau selecţionarea, recrutarea şi pregătirea cadrelor, s-au îndreptat spre persoanele cu o slabă pregătire profesională, provenind îndeosebi din rândul muncitorilor necalificaţi.  Preferinţa pentru persoanele cu „o origine socială sănătoasă” era reflectată în structura cadrelor D.G.S.P., imediat după înfiinţare: 64% muncitori, 4% ţărani, 28% funcţionari, 2% intelectuali şi 2% cu origine neprecizată(...) La 31 decembrie 1951 schema era încadrată cu 10.423 cadre. Dintre aceştia, 4.173 erau de origine muncitorească, 3.484 proveneau din ţărani săraci, 508 din ţărani mijlocaşi, 143 din muncitori agricoli, 853 din funcţionari, 131 din mici meseriaşi, iar 107 proveneau din familii de mici comercianţi”, preciza istoricul Florin Banu în „ Profilul angajatului Securităţii în anii ’50”, din „Totalitarism și Rezistență”.

Majoritatea covârșitoare a celor care intrau în rândurile Securității, în anii 50 erau indivizi fără prea multă școală. Majoritatea aveau șapte clase. Doar 2-3% din totalul securiștilor aveau studii superioare. Erau și indivizi care nu depășiseră ca nivel de pregătire școala primară. Cei mai mulți intraseră în cadrul Securității doar după absolvirea unui „Curs de Securitate” de maxim jumătate de an. Școala, pregătirea, statutul în societate erau însă irelevante pentru liderii comuniști. Calitățile esențiale erau atașamentul față de partid, ura împotriva „exploatatorilor”, devotamentul în îndeplinirea sarcinilor de serviciu, chiar și a celor mai crude și inumane, lipsa de empatie. Pe scurt, bătăuși fără milă și fără mari probleme de conștiință.

„Pentru a ajunge ofiţer de securitate în anii ’50 trebuiau îndeplinite câteva condiţii. Esenţial era devotamentul faţă de triumful cauzei comuniste. Acest devotament trebuia să se fi manifestat deja „în focul bătăliilor de clasă” din anii 1944-1947 sau, şi mai bine, încă din anii ilegalităţii. Se adăugau apoi o „origine socială sănătoasă” şi „ura faţă de duşmanul de clasă”. Cu alte cuvinte, erau preferate persoanele provenind din rândul muncitorilor (mai ales necalificaţi) şi ai ţăranilor săraci care nu dădeau semne de compătimire faţă de „burghezo-moşierimea asupritoare” şi care executau, fără şovăire, cele mai aberante ordine ale şefilor”, adăuga Florin Banu în „ Profilul angajatului Securităţii în anii ’50”.

„Bătăuş feroce. Aproape analfabet”

În consecință, majoritatea angajaților Securității din anii 50 și chiar începutul deceniului următor au fost niște indivizi brutali, semianalfabeți, incapabili să dobândească o calificare serioasă. Acești oameni au anchetat și schingiuit personalități intelectuale și politice de seamă ale României. Inclusiv membrii din elita Partidului Comunist recunoșteau că la Securitate era o problemă serioasă cu nivelul de calitate al angajaților. „Au fost elemente care nici în fabrică nu s-au ţinut de treabă”, mărturisea Gheorghe Apostol privind abuzurile securiștilor.

„Din rândul muncitorilor erau preferate mai ales acele elemente declasate care formau, în terminologia marxistă, lumpenproletariatul(...) Astfel de persoane se simţeau în general incapabile să-şi însuşească o meserie şi cu atât mai puţin să şi-o îmbunătăţească. Securitatea le asigura o poziţie socială mai bună, un sentiment de siguranţă personală (riscul de a fi arestat aproape dispărea, ceea ce nu era puţin în anii în care, practic, oricine putea fi arestat pentru diverse acuzaţii), lefuri mult mai consistente şi nu le cerea în schimb decât supunere orbească şi un comportament cât mai brutal cu „duşmanii poporului”, adăuga în același articol Florin Banu.

Mulți securiști din anii 50 nici măcar nu erau capabili să întocmească rapoarte inteligibile, abia dacă puteau să-și scrie numele. În schimb băteau cu poftă și trimiteau la pușcărie, gata schingiuiți, oameni nevinovați. De exemplu, locotenentul major de Securitate Constantin Oancă era descris drept „Bătăuș feroce. Aproape analfabet. Se semna cu mare greutate”.

Despre alt securit, fost manipulant la Poștă, ajuns maior, se spunea că era „mare schingiuitor. Bătea cu plăcere”.  Relevant pentru nivelul de pregătire al unor securiști din aceea perioadă, este un referant al M.A.I din 1956, despre un sergent al Securității.

„Nivelul cunoştinţelor sale este foarte redus posedând o pregătire şcolară slabă (două clase elementare făcute în armată la şcoala de alfabetizare) astfel că pregătirea sa politică şi profesională este sub aşteptare”.

Individul nu știa nici măcar cine este comandatul, ministrul sau șeful de partid. Și asta în condițiile în care avea toate aceste date notate în carnețelul personal, ca să nu le uite.

„Tovarăşi, cea mai mare problemă a Securităţii este lipsurile noastre”

Cadrele superioare, adică comandanții era aproape la fel de analfabeți ca angajații. 

De exemplu, Nicolae Briceag, un croitor cu patru clase, ajunge șef al Securității la Dej. „Avea pregătire submediocră din toate punctele de vedere și o capacitate de gândire reduse”, scria despre el superiorii.

Asta nu l-a împiedicat să se pensioneze cu gradul de locotenent-colonel și multiple beneficii.

Până și Șeful Securității, generalul Pintilie s-a dat în stambă declarând „Tovarăşi, cea mai mare problemă a Securităţii este lipsurile noastre”. La Direcția de Anchete erau indivizi care „nu sunt în stare să întocmească o sinteză”. În schimb abuzurile curgeau gârlă. Erau oameni bătuți zi și noapte până spuneau ce-și doreau securiștii să audă sau până semnau acordurile de informator.

Vasile Maluș, un veteran al Celui de-al Doilea Război Mondial, a fost anchetat crunt după ce a discutat cu un fost coleg din armată care dorise să  organizeze un nucleu de rezistență anti-comunistă. „Eu care nu făcusem nimic concret şi eram tratat aşa, apăi ceilalţi. Mă băteau crunt, mă călcau în picioare şi nu ziceam nimic. În gând mă rugam la Dumnezeu şi Iisus Hristos să mă ajute să tac. Am şi leşinat la anchete. M-au bătut mai rău ca pe animale. Apoi am fost dus să fiu anchetat de Securitate la Iaşi, am fost iarăşi bătut. Dormeam direct pe ciment şi cu un bec puternic aprins în permanenţă. Nici nu mai ştiu ce am mâncat, atât era de puţin. Nu ştiu cum am supravieţuit”, mărturisea Vasile Maluș, în anul 2016.

Securiștii, așa cum arată documentele vremii, se foloseau de funcția lor pentru a obține tot felul de beneficii în societate. Constrângeau oamenii să le ofere materiale de construcție pentru case, plocoane, favoruri de toate felurile. Ba chiar unii se ocupau de ilegalități, convinși că nu au ce să pățească.

Aroganța îi transformase mai ales pe comandanți în adevărați moșieri roșii ai României Comuniste, cu preocupări boierești. Adică dădeau chiolhanuri cu produse de import, organizau vânători, aveau o viață scandaloasă.

„Viaţa personală a acestora era, de multe ori, o adevărată ruină datorită deselor schimbări de domiciliu, relaţiilor extraconjugale (aşa numitele „abateri de la morala proletară”) şi, cel mai adesea, datorită alcoolismului cronic căruia îi cădeau pradă numeroşi ofiţeri. Neîmplinirile vieţii private se reflectau adesea în munca de securitate ducând la o sporire a sălbăticiei şi violenţei angajaţilor”, se arată în „Profilul angajatului Securităţii în anii ’50”.

De precizat este și faptul că în funcțiile de conducere ale Securității erau preferați oamenii de alte etnii. Deși 83% dintre securiști erau români, cei cu funcții de decizie erau preponderent ruși, ucraineni, evrei sau unguri. 

„Securitatea a reprezentat „braţul înarmat al partidului”, menirea ei fiind aceea de a impune, prin teroare şi diversiune, dictatura comunistă. Puterea Securităţii era practic fără limite, chiar şi activiştii de partid şi de stat de rang temându-se de această organizaţie diabolică. Având în vedere scopurile sale, este o aberaţie să se aprecieze că au existat „securişti buni” alături de cei răi. Diferenţe existau, incontestabil, între ei: cei mai de la vârful organizaţiei trasau strategiile de urmat, cei din eşaloanele medii organizau practic acţiunile ajutaţi de „tehnicieni” („specialişti” în ascultarea convorbirilor, controlul corespondenţei, cenzura de toate felurile, recrutarea informatorilor etc). Executanţii de rang inferior arestau, spionau, torturau, ucideau”, se arată în „Raportul final”.